• Home
• Arhiva articole
• Arhiva Q & A
• Troubleshooting
• Despre site

Subscribe

What is SPDIF?

SPDIF audio is a digital transmission protocol developed in the 80’s and is based on the standard AES/EBU protocol used in the professional field. If at the protocol level things remained almost unchanged, Sony and Philips transformed  the more expensive professional protocol into a commercial one, this was done by changing the connectors (plugs/wiring) and some hardware specs.

 AES / EBU, S / PDIF (IEC-958)

 Cabling shileded TP 110 ohm 75 ohm coaxial or fiber
 Connector 3-pin XLR RCA, Toslink (or BNC)
 Signal level 3 .. 0.5 .. 1V 10V
 Modulation biphase-mark-code biphase-mark-code
 Max.  Resolution 24 bits 20 bits (24 bit option)

Being developed by Sony in collaboration with Philips the name is no surprise:  Sony / Philips Digital Interconnect Format, hence the acronym SPDIF. (Or, in another version – Sony Philips Digital InterFace)

And if it’s in digital format it helps me?

Audio information stored in our computer or in a CD/DVD  is natively in digital format – and to be used with our speakers have to be transformed into analog electrical signals. This conversion is done by a dedicated hardware chip named: Digital C-to-Analog converter. Conversion scales performance varies depending on the price paid on the hardware. A high-performance DAC provides minimum distortion sound and a value of SNR (Signal to noise ratio) very good.

Digital transmission of sound eliminates digital-to-analog conversion and is noiseless, ie without background noise. So, using a SPDIF connection the sound quality is directly influenced by the receiver’s specifications and audio precincts.

DAC – AKM4396VF fitted sheets Azuzen X-Fi Prelude 7.1 ( see specifications )

Connections

SPDIF connections are made either through an optical cable (standardized by Toshiba, hence called Toslink) or through a coaxial cable (75 ohm).

Coaxial or Optical?

Although optical connection is generally seen as a superior, in reality there is no difference in the sound quality. Coaxial or optical, it is absolutely the same SPDIF signal, bit by bit identical to the one that is carried on a coaxial connection. One advantage of the optical fiber is that there is no practical limitations concerning the length of the cable. Coaxial connection is limited to a maximum of 10m. Another advantage is that the optical connection is immune to any electrical interference.

SPDIF and PCs

Motherboards with SPDIF support (first one were equipped with codec C-Media ® CMI-8738), were almost common in the late 2000’s. Otherwise, SPDIF  was already present in some much pretentious hardware as: Creative Sound Blaster AWE64 (1996), AurealVorex II( 1998) or Creative Sound Blaster Live!(1997).
Meanwhile SPDIF connection has become almost standard among base plate segments among middle and standard sound card.

And most laptops made in recent years have SPDIF output. But since SPDIF output is shared with ordinary analog and many users are not aware of its presence. Today SPDIF signal is carried out via a HDMI connection.

To get a connection via SPDIF output  we need a 3.5mm adapter – RCA, or an RCA jack cable for coaxial transmission.

Whether a mini-plug (3.5mm) – TOSLINK optical connection if. (Or if you already have a TOSLINK cable can buy an adapter that converts one end to form mini-plug)

 

SPDIF, Windows, and home theater your home 

With a SPDIF connection we get stereo sound in PCM (uncompressed) or 48kHz maximum compressed sound in Dolby Digital 5.1 (AC-3) or DTS 48kHz with a maximum up to 640kbs bitrate.

Since multi-channel sound format Doby Digital / DTS is present  mostly only in movies, for whatever remains, over the SPDIF connection will get just two channel Stereo sound. This problem has been solved by creating Dolby Digital Live, a techonology which allows real-time creation of an AC3 stream, and this is a good way to have 5.1 sound when playing games.

What is a receiver?

When it comes to SPDIF, a receiver is any hardware that supports this protocol. In terms of audio SPDIF compatibilty, the most popular are home theater receivers. Prices can get very far by fidelity and embedded technologies. The newest receivers are compatible with high definition sound bit/96Khz 24 or 192kHz, and tipically will receive SPDIF signals over a HDMI connection.

Once a SPDIF stream will be detected by the receiver the display will show the corresponding logo:

Another category of receivers are 5.1/6.1/7.1 systems with digital input. The best example of this is the model of the Logitech Z5500.

 

Von Neumann computer

John Von Neumann has never built a computer. Neumann, a Hungarian-american mathematician, has designed a computer from a mathematical point of view. His work led to the design of digital computers from the ’50s.

Today’s computers operate in principle digital computer model envisioned in the ’40s by mathematician John von Neumann. In Neumann’s vision memory was one of the five main parts of a digital computer:

• an input device responsible for entering data into the computer (such as a keyboard)
• a memory for storing data and programs
• arithmetic unit for performing calculations
  a control unit which carry out instructions and data transfer between memory and arithmetic unit
• an output device (eg monitor)

How are read / written optical disks

One of the biggest breakthroughs in storage technology is the optical storage. The basis of this type of storage is optical phenomenon known as light reflection. ¹ The fact that two objects can reflect light differently,  is used by the optical storage technology to represent a number of bits in a reflective surface.

Next is to find out some details about how data storage using optical technology. In other words, you’ll learn why an optical medium is optical, not magnetic.

Media

Optical media stores data in a layer of photosensitive storage along a spiral track. (For a compact disc, such a track would reach a length of approximately 5 km.)

Order bits are registered on the space marked by a cross in the form of microscopic cavities or dots that are designed differently to reflect light emitted by a laser beam. A flat surface means 0 (land) and a cavity or point 1 (pit).
Points that represent bits size and the distance between them is oridinul microns. (A micron is equal to a thousandth of a millimeter – 10 ^-6 meters). At Micron, density of points that can be represented is hundreds of millions on an area of ​​a few square centimeters.

The laser beam

To decode billions of points inside the data storage layer is used a laser beam.

Beam verifies the absence or presence of serial microscopic cavities or points that represent bits and report the electronic signals as the absence or presence of the world. Further reading electronic unit interprets electronic signals received as bytes.

The advantages of optical storage

Compact
The most common optical media (CD and DVD) weighing a few grams, with a thickness of 1.2 mm and a diameter of 12 cm.

Direct access to stored information.
Any information can be found in the storage area of ​​an optical medium within measurable in milliseconds.

Improved security of data stored and long use

Optical storage media not by reading wear. In terms of handling carefully the information stored on an optical disc (quality) can be accessed for ten years.

Low price per storage megabaitul
A regular media (CD or DVD) can be purchased for a ridiculously low price, and provides a relatively large storage capacity.

WORM

Most optical storage media fall WORM storage media category – Write Once Read Many.

WORM medium that can be written once is closely related to the process of writing data, which is irreversible. Storage layer once it has been modified by writing data can not be brought to its original condition.

The fact that the stored information can not be deleted or modified should not be seen as a major disadvantage. Feature information permanently prevents accidental deletion or modification thereof.

Non-optical media Worm, rerecord called, can also be read many times but at the same time can be erased and rewritten with new information.

1. Reflection, reflections, sf 1. Phenomenon of partial return of light, sound, radiation in the environment from which they came when they encounter a surface separating two media, reflection

Tehnologia de stocare magnetică

Soluţiile de stocare pe bază de tehnologie magnetică oferă posibilitatea stocării datelor într-o formă semipermanentă, necesară pentru accesarea şi scrierea frecventă de date. Floppy discul şi hard disk-ul sunt cele mai răspândite medii de stocare magnetice. Alături de acestea casetele, cartuşurile cu benzi magnetice, precum şi alte tipuri de dischete completează linia de soluţii de stocare magnetice.

Pentru a înţelege mai bine de ce un mediu de stocare magnetic este magnetic şi nu altfel, în continuare veţi afla câteva detalii importante despre cele două componente carecteristice stocătii magnetice:

– stratul de stocare magnetizabil

– capul de citire/scriere

Mediul de stocare magnetizabil

Un mediu de stocare magnetic reţine informaţia datorită unui strat de stocare magnetizabil dispus fie pe panglici din material plastic (benzi sau casete magnetice), fie pe discuri din metal (hard disk-uri) sau din material plastic plastic (dischete).

În compoziţia stratului de stocare pot intra diverse materiale sau aliaje care raman magnetizate odată ce au fost expuse la influenţe magnetice. Un exemplu în acest sens este oxidul de fier, un material feromagnetic, ce rămâne permament magnetizat dacă a intrat în contact cu un câmp magnetic.

Capul de citire/scriere

Dacă aţi folosit un casetofon pentru o vreme, este imposibil ca la un moment dat să nu se fi pus problema curăţării capului de citire. La fel ca şi în cazul unui casetefon capul de citire şi scriere a datelor joacă un rol central într-un dispozitiv de stocare magnetic, orice operaţie de citire sau scriere de date realizându-se prin intermediul acestuia.

Scrierea de date necesită magnetizarea suprafeţei de stocare de către capul de citire/ scriere prin aplicarea unui flux magnetic. În funcţie de dispozitivul în care este utilizat, capul de citire/scriere poate intra în contact cu suprafaţa de stocare, sau poate „pluti” la o distanţă microscopică faţă de aceasta.

Citirea datelor stocate presupune o operaţiune inversă. De această dată stratul de stocare este analizat, iar starea în care se găsesc particulele magnetizate este transmisă dispozitivului de stocare sub formă de impulsuri electronice.

Ce este scanerul?

 Scanerele sunt echipamente care vă permit să transferaţi în format digital orice imagine sau text care se găseşte pe hârtie, sau pe un alt suport care se poate introduce pe suprafaţa de scanare.

 Am nevoie şi eu de un scanner?

• Fotografii digitale

 Acasă, prima utilitate pe care o veţi găsi unui scaner este acea de a vă transfera albumul foto în format digital. Scanerele se descurcă de minune în această situaţie, iar pozele odată scanate şi catalogate în fişiere vă vor delecta privirile.

• OCR

La birou, o prima utilitate pe o puteţi da unui scaner se numeşte OCR sau Recunoaşterea Optică a Caracterelor.

De multe ori informaţiile care trebuie introduse în calculator se găsesc stocate pe hârtie.

În lipsa unui scanner, conţinutul unui document trebuie introdus manual de la tastatură, lucru care necesită un efort susţinut mai ales în cazul unor documente voluminoase.

Este mult mai confortabil să scanaţi paginile unui document iar un program specializat să facă munca în locul dumneavoastră. Un astfel de program va extrage caracterele recunoscute din imaginea trimisă de scanner şi le stoca într-un fişier ce poate fi, editat cu un procesor de text. Este exact ca şi cum ar dumenvoastră aţi fi introdus fiecare caracter de la tastatură.

Dacă nu deţineţi un program OCR, nu aveţi cum să beneficiaţi de această facilitate de recunoaştere optică a caracterelor deoarece scanerele trimit numai imagini ale documentelor. Este misiunea programelor OCR de a face o analiza minuţioasă a imaginii scanate şi de a recunoaşte şi trimite caracterele către un program specializat în editarea de texte.

• Fax

Puteţi folosi scanerul pentru a scana documente şi a le trimite prin intermediul fax modemului către orice alt număr de fax. Nu are nici o importanţă că dumenvoastră folosiţi un scaner şi un fax modem, deoarece documentul trimis va fi recepţionat de orice aparat fax conectat la linia telefonică.

Tipuri de scanere

• Scanere plate

Scanerele plate, denumite şi „flatbed”, sunt cele mai comune dispozitive de acest tip. Acestea se folosesc asemenea unui copiator,  nu trebuie decât să aranjaţi documentul pe suprafaţa plată de scanare să închideţi capacul, după care să aştepaţi ca dispozitivul mobil de scanare (capul de scanare) să parcurgă toată suprafaţa materialului aşezat pe suprafaţa de sticlă.

Un scaner flatbed poate fi achiziţionat la un preţ rezonabil sau poate fi incorporat intr-o imprimanta multifunctionala.

Scanerele obişnuite oferă o suprafaţă de scanare suficientă pentru formatul A4, sunt livrate împreună cu un program care să se ocupe de preluarea imaginilor trimise de scaner.

• Scanere cu alimentare de hârtie

Aceste scanere denumite şi „sheetfeed”, se întâlnesc în special la dispozitivele multifuncţionale, care includ imprimantă, telefon şi fax într-un singur echipament.

Acest tip de scanere folosesc un cap de scanare fix, hârtia fiind antrenată peste suprafaţa de scanare datorită unui mecanism de tragare a hârtiei.

Aceste scanere sunt utile pentru scanarea de documente imprimate pe hârtie de o grosime obişnuită. Trebuie să vă gândiţi de două ori înainte de introduce materiale delicate precum, fotografii originale. Acest tip de scaner nu face posibilă scanarea de cărţi sau de alte materiale mai voluminoase.

• Scanere mobile

Acestea sunt scanere care pot fi ţinute în mână şi pot fi folosite mai ales în scopuri de inventariere a materialelor ce au aplicat un cod de bare. Un astfel de scaner împreună cu un calculator portabil, poate face posibilă o invetariere confortabilă a materialelor dintr-un depozit.

 Rezoluţia optică

 Cu cât rezoluţia optică este mai mare cu atât calitatea imagini este mai bună, deoarece la o rezoluţie superioară aceiaşi imagine este compusă din mai multe puncte care oferă o calitate mai fină a imaginii. Atunci când folosiţi o rezoluţie superioară, timpul de scanare va creşte pe măsură. Un scaner obişnuit flatbed A4 pentru acasă, are de regulă o rezoluţie optică de 1200×600 dpi (de la dots per inch, adica puncte per inch).  Întotdeauna trebuie să vă intereseze rezoluţia optică, şi nu rezolţia interpolată care este scrisă cu litere de o schioapătă pe cutia scanerului, şi care are valori astronomice faţă de rezoluţia optică, gen 19200 dpi.

 

 

Tastatura, 100+2 taste

Tastatura este cel mai comun hardware de introducere a datelor şi de comandă a calculatorului. O tastatură standard conţine 101 taste şi este hardware-ul numărul unu când aveţi de lucrat cu texte.

Nu vă lăsaţi intimidat de cele 101 taste, cele mai multe dintre ele sunt taste moştenite de la maşina de scris, tastele care dau o comandă de sine stătoare calculatorului sunt puţine şi uşor de învăţat.

Cum funcţionează tastatura?

Atunci când apăsaţi o anumită tastă calculatorul primeşte un semnal care corespunde tastei apăsate. Mai departe, este de datoria software-ului să interpreteze semnalul primit.
Astfel, în funcţie de programul care a recepţionat semnalul transmis de tastatură, apăsarea unei anumite taste poate poate produce un anumit rezultat sau lăsa calculatorul indiferent. Dacă, în scopul de a da calculatorul peste cap, veţi apăsa tot felul taste la întâmplare nu veți reuși să faceți mare deranj. Gândiţi-vă la alte metode. (aveţi vreun ciocan la îndemână?)

Tasta Enter

În primul rând, tasta Enter este tasta care trebuie apăsată atunci când calculatorul aşteaptă să introduceţi anumite instrucţiuni sau date. În aceste situaţii, foarte numeroase de altfel, calculatorul nu are de unde ști dacă aţi terminat de introdus instrucţiunile sau datele respective și de aceea va aștepta apăsarea tastei Enter sau un clic pe butonul care face acelaşi lucru. (de regulă butonul OK)

Tasta Enter determină trecerea cursorului pe următorul rând atunci când este folosită într-un procesor de text. (procesor de text – program ce permite introducerea şi prelucrarea de text).

Tasta Escape (Esc)

Tasta Escape se află în colţul din stânga al tastaturii şi este luată în considerare de majoritatea programelor existente. În prinicipal, Escape are menirea de a anula ultima comandă care a fost dată calculatorului, dacă acest lucru este posibil.

Tasta Escape nu face minuni, dar în unele situaţii vă poate scoate din încurcătură; mai ales atunci când nu ştitţi cum să scăpaţi de o fereastră de dialog pe care n-o înţelegeţi. Sunt numeroase situaţiile când apăsarea tastei Escape nu va produce nici un efect.

Tastele săgeţi sau direcţionale

Nu trebuie spus mare lucru despre tastele săgeţi, este de ajuns să vă uitaţi la ele şi veţi înţelege. Orice implică trecerea de la ceva la altceva, se poate folosi împreună cu tastele săgeţi.

Puteţi selecta comenzi dintr-un meniu, puteţi trece de la un buton la altul, de la o iconiţă la alta, cu ajutorul tastelor săgeţi. De asemena, puteţi exploraa lumea virtuală dintr-un joc video şi face multe alte minunăţii.

Tasta F1 – Ajutor!!!

Aceasta este tasta la care trebuie să vâ gândiţi atunci când nu ştiţi cum să procedaţi într-o anumită situaţie. De obicei, instrucţiunile de utilizare a unui program, sfaturile autorilor programului sau alte chestiuni utile pot fi accesate prin intermediul meniului Help, meniu disponibil în aproape orice progam.

Tasta F1 afişează ajutorul propriu-zis, adică o listă cu articole ce conţin diverse informaţii în legătură cu programul din care aţi cerut ajutor. Pentru a găsi rapid informaţiile de care aveţi nevoie, aveţi posibilitatea de a căuta un anumit termen sau o anumită frază în toate articolele disponibile. Dacă nu aveţi deschis vreun un program anume, la apasarea tastei F1 veţi vedea afişată ferastra de ajutor ce aparţine Windows-ului, şi care conţine o serie întreagă cu articole ce au legătură cu utilitarea de zi cu zi a Windows-ului şi a calculatorului.

Tastele funcţionale F1…F12

După cum aţi aflat deja, tasta F1 este programată în majoritatea cazurilor afişeze ajutorul disponibil, restul tastelor funcţionale îndeplinid diverse alte sarcini în funcţie de fiecare program în parte. În Windows, veţi putea folosi o parte din tastele funcţionale pentru a opera în mod rapid cu anumite comenzi de retuna.

Tasta Shift -Caractere speciale

Pentru a obţine caracterele de mai jos trebuie să ţineţi apăsată tasta Shift şi apăsaţi tasta care are inscipţionată un astfel de caracter.

@ # $ % ^ & * ( ) [ ] : ” < > ? |~
Dacă tastele ce au inscripţionate două caractere vă încurcă, şi nu ştiţi ce caracter veţi obţine, reţineţi că ceea ce este inscpţionat deasupra este un carcter secundar şi necesită şi apăsarea tastei Shift.

Dacă modul de scriere cu majuscule este activat, apăsarea tastei Shift va avea efect introducerea de minuscule.

Tastele care şterg caractere

Înainte de şterge caractere, trebuie să fim siguri că ştim ce înseamnă cursorul.

Cursorul este un indicator deplasabil care marchează poziţia unde caracterele pot fi introduse sau şterse.

Tastele săgeţi deplasează cursorul în direcţia indicată de săgeată.

Cursorul este simbolizat în majoritatea cazurilor de o linie orizontală sau verticală care clipeşte permanent.

Tasta Backspace: apăsând această tastă veţi şterge caracterul care de află înaintea cursorului. Dacă ţineţi apăsată veţi putea şterge rânduri întregi de caractere. [Backspace se pronunţă -„becspeis”]
Tasta Delete: această tastă şterge caracterele aflate după cursor. Atunci când scrieţi ceva, după cursor nu urmează nici un caracter, puteţi însă deplasa cursorul pe orice rând din pagină, iar din acest moment şi tasta Delete poate servi la ştergerea caracterelor. [Delete se pronunţă -„dilit”]

Saluturi rapide ale cursorului

Există o serie de taste care mută cursorul mult mai rapid decât o fac tastele săgeţi. Desemenea puteţi folosi mausul pentru a face clic acolo unde doriţi să poziţionaţi cursorul.

Tastă	Acţiune
Home	deplasează cursorul la începtul rândului.
End	deplasează cursorul la sfârşitul rândului
Page Down	deplasează cursorul cu o pagină în jos.
Page Up	deplasează cursorul cu o pagină în sus.
Veţi întâlni tastele Page Down şi Page Up inscripţionată şi astfel: Pg Dn sau Pg Up

Suprascriere: Tasta Insert

Scopul principal al tastei Insert este acela de a suprascrie textul. Atunci când se intră în modul de suprascriere caracterele noi introduse de la tastatură se suprapun peste caracterele deja existente în document. (bineînţeles dacă cursorul se află înaintea unor caractere deja introduse)

Apăsarea accidentală a tastei Insert vă poate da multă bătaie de cap, deoarece atunci când doriţi să adăugaţi noi caracretere unui cuvânt literele introduse vor şterge literele deja existente. Acest lucru poate fi supărător mai ales dacă nu aţi obesrvat că sunteţi în modul de suprascriere. Puteţi reveni la modul normal de introducere a textelor apăsând din nou tasta Insert.

Combinaţii de taste

Tastele Ctrl, Alt şi Shift sunt special concepute pentru combinaţii cu alte taste, iar dacă sunt apasate individual nu produc nici efect în majoritatea situaţiilor. Pentru a facilita combinaţiile, aceste taste se găsesc în dublu exemplar, atât în stânga cât şi în dreapta tastaturii. (folosiţi tasta care vă este mai la îndemână)

● Control (Pronunţaţi „control” şi nu „ce-te-re-le”)

● Alternate (Pronunţi simplu „alt”)

Cum se face o combinaţie?

Probabil stiţi deja că atunci când executaţi un clic pe semnul puteţi închide o fereastră. Acelaşi lucru se poate face şi prin combinaţia de taste Alt+F4. Această combinaţie, precum şi orice altă combinaţie, se poate executa foarte simplu:

1. Ţineţi apăsată prima tastă (Alt)
2. Apăsaţi scurt cea de a doua tastă (F4)
3. Eliberaţi amebele taste

Nu încercaţi să apăsaţi mai întâi F4 şi mai apoi tasta Alt pentru că nu va da nici un rezultat.

Combinatii de taste in Windows

Combinatie	Rezultat
Ctrl+X	Cut – Taiere
Ctrl+C	Copy – Copiere
Ctrl+V	Paste – Lipire
Ctrl+Z	Undo – Anulare comanda
Ctrl+A	Select All – Selectare completa
Alt+Tab	Se afiseaza programele deschise
Alt+(litera comanda)	Executare comanda
Ctrl+Alt+Delete	Deschide managerul de activitati
Tasta Windows +D	Se afiseaza desktop-ul, la a doua apase se revine la fereastra initiala
Tasta Windows	Afiseaza meniuk Start
Tasta Windows +L	Afiseaza meniul de logare
Tasta Windows +F	Cautare de fisiere

Alte taste
Tasta Windows este tasta ce poartă emblema Windows-ului. În combinaţie cu alte taste această tastă va permite să deschideţi rapid unele aplicaţii standard disponibile în Windows.  Majoritatea tastaurilor fabricate după apariţia sistemului de operare Windows ’95 sunt dotate această tastă.

La calculatoarele Apple aceasta tasta este inlocuita, cum de altfel nici nu se putea, cu simbolul companiei marul muscat.

Print Screen este tasta folosită pentru a crea o imagine fidelă a ceea ce se găseşte afişat pe ecranul calculatorului. Puteţi imprima imaginile astfel obţinute sau le puteţi salva în memorie.
O parte din imaginile care sunt folosite în această carte au fost capturate cu ajutorul tastei Print Screen, după care au fost prelucrate cu ajutorul unui program de grafică.

Pause/Break – această tastă este mai foarte puţin folosită. În unele situaţii apăsând această tastă puteţi opri derularea liniilor pe ecran (apăsaţi tasta Enter pentru a relua derularea).
Unele programe, şi în special jocurile video au atribuit acestei taste o funcţie pauasemănătoare butonului „Pause ||” care este întâlnit la echipamentele audio video.

Tasta Menu – face acelaşi lucru ca şi un clic dreapta – afişează meniul de context al obiectului selectat (după cum ştiţi un astfel de meniu poate avea comenzi diferite în funcţie obiectul selectat). O bună parte dintre utilizatori nu folosesc această tastă deşi aceasta se dovedeşte utilă. Tastaturile care nu sunt dotate cu tasta Windows nu dispun nici de această.

Luminiţele de la capătul tastaturii

Orice tastatură este dotată standard cu trei leduri care indică dacă anumite moduri în care poate funcţiona tastatura sunt active sau nu. Tastele care comută spre aceste moduri, sunt în număr de trei, fiecare fiind în legătură cu ledul corespunzător.

Tasta Num Lock

Tasta Num Lock este tasta care activează sau dezactivează tastatura numerică.
Dacă tastele numerice sunt activate, le puteţi folosi pe acesta ca şi cum aţi folosi tastele unui calculator de buzunar. În acest fel, aveţi la dispoziţie un mod foarte convenabil de introduce cantităţi mari de date numerice, sau de a face calcule.
Dacă tastatele numerice nu sunt activate, aceleaşi taste vor îndeplini de data aceasta comenzile secundare cu care sunt dotate. Aceste comenzi secundare fac acelaşi lucru ca şi alte taste; de exemplu, puteţi folosi tastele inscripţionate cu săgeţi pe post de taste direcţionale.

Tasta Caps Lock

În mod implicit, calculatorul primeşte textul introdus de la tastatură sub formă de caracetere minuscule. Tasta CAPS LOCK face posibilă scrierea permanentă cu majuscule. Pentru a şti dacă această tastă este apăsată sau nu, aveţi ca martor ledul Caps Lock. (Caps este prescurtarea de la „Capital letters” adică litere majuscule.)

Tasta Scroll Lock

Una dintre tastele pe care o veţi folosi mai puţin, sau deloc, poartă denumirea de Scroll Lock. Această tastă are rolul de a modifica felul cum se derularează informaţiile pe ecran. Majoritatea utilizatorilor nu simt nevoia să vizualize informaţiile într-un alt mod, motiv pentru care tasta Scroll Lock nu prea se face utilă.

Pentru cei care încă nu au folosit o tastatură (şi nu numai)

• Tastele sunt concepute să răspundă la o apăsare destul de fină. Cu toate acestea, nu este necesar să folosiţi tastatura cu o fineţe exagerată, tastaturile se dovedesc a fi echipamente rezistente, iar preţul unei tastaturi obişnuite este acelasi cu al unei mese la un fast food.

• Dacă ţineţi apăsată o tastă, calculatorul se va comporta ca şi cum aţi apăsa respectiva tastă într-o succesiune rapidă.

• Dispunerea tastelor este în general aceiaşi, chiar dacă modelul tastaturii este unul mai special. Totuşi, atunci când folosiţi o altă tastură o tastă sau două s-ar putea să nu găsească acolo unde sunteţi obişnuit.

• Diacriticile româneşti (ă, â, î, ş, ţ) nu sunt inscripţionate pe majoritatea tasturilor existente pe plaiurile noaste. Aceasta nu înseamnă că nu le puteţi folosi atunci când scrieţi ceva.

• Dacă pe o tastă este inscpriţionat un anumit caracter dar pe ecran apare cu totul altceva, tastatura funcţionează perfect şi nu a luat-o razna aşa cum aţi fi tentat să credeţi. Acest fenomen se întâmplă ori de câte ori tastatura este configurată pentru a genera diactricile unei anumite limbi, sau atunci când dispunerea tastelor este non-standard dar Windows-ul crede că tastele sunt dispune în mod standard.

• Unele din taste des folosite se găsesc în dublu exemplar, atât în stânga cât şi în dreapta tastaturii. Folosiţi tasta care vă este mai la îndemâmă, majoritatea programelor nu fac diferenţa între tasta din stânga şi cea din dreapta.

Ce este hard disk-ul?

Hard Disk-ul – Seiful datelor

Hard disk-ul sau discul dur este principalul dispozitiv de stocare al unui calculator personal. Cea mai mare şi mai importantă parte a software-ului cu care lucrează un calculator zi de zi se află stocată pe hard disk. Sistemul de operare se află stocat pe hard disk, majoritatea programelor programelor pe care le folosiţi se află stocate pe hard disk, probabil şi ultimul document pe care l-aţi creat se află stocat tot pe hard disk.

Un calculator personal fără hard disk nu prezintă prea mare utiltate, având în vedere că majoritatea software-ul este conceput să funcţioneze în prezenţa unui hard disk.

Anatomia unui hard disk

1. Disc sau discuri neflexibile din metal (platane) acoperite cu un strat de material magnetizabil. Aceste discuri sunt învârtite de un motor ce poate dezvolta o viteză de rotaţie de ordinul miilor de rotaţii pe minut (RPM). În prezent hard disk-urile obişnuite sunt cotate la viteze ce încep de la 7200 de rotaţii pe minut.

2. Braţ deplasabil ce conţine capul de citire/scriere. În cazul în care un hard disk conţine mai multe platane suprapuse fiecare dintre acestea este deservit de un cap de citire/scriere propriu. Activitatea de citire /scriere produce un „bâzâit” specific datorită fenomenelor magnetice implicate în stocarea şi accesarea datelor. Hard disk-urile au devenit cu timpul din ce în ce mai silenţioase, zgomotul produs în timpul funcţionării fiind la unele modele aproape imperceptibil.

3. Un al doilea motor ce poate deplasa capul de citire scriere în orice punct al suprafeţei de stocare.

4. Parte electronică ce controlează activităţile de citire/scriere şi de transferare a datelor dinspre şi către calculator. În componenţa acestei părţi intră şi o cantitate redusă de memorie ultrarapidă de tip cache.

5. Carcasă din metal în care sunt încapsulate componentele mecanice şi o parte din cele electronice. Această carcasă are rolul de a se comporta şi ca un radiator prelunând caldura degajată de discurile ce se rotesc la viteze foarte mari.

Pentru comparaţie, banda unei casete audio se deplasează pe sub capul de citire cu o viteză de aproximativ 5-10 cm pe secundă (~0,3 km/h), în timp viteza de rotaţie a discurilor unui hard disk depăşete şi 136 km/h!

Tipuri de hard disk-uri

3.5 inch, 2.5 inch sau 1.8 inch

În funcție de diametrul platanelor de stocare cele mai comune tipuri de hardisk-ri sunt cele de 3.5 inch respectiv 2.5 inch.

Hard disk-urile de 3.5 inch sunt cele mai răspândite în rândul PC-urilor obișnuite și se gasesc montate interiorul unității centrale. Un calculator obișnuit nu este limitat doar la un hard disk, acesta poate avea la dispozitie de regulă cel putin patru hard disk-uri interne, numărula acestora putând fi crescut prin adăugara unor plăci de extensie.

Hard disk-urile de 2.5 inch deserversc în general calculatoarele portabile dar și-au găsit utilitatea și în interiorul altor echipamente electronice cum ar fi DVD-Recordere, console, camere video, MP3 playere,  etc.  Acest tip de hard disk-uri necesita o alimentare de doar 5V ceea ce reduce considerabil consumul de energie fata de modelele de 3.5 inch care necesita 12V pentru a functiona. Daca la capitolul consum de energie aceste modele ies castigatoare, la capitolul performanță modele de 3.5 inch dau dovadă de o rată de transfer a datelor superioară.

Pentru echipamentele portabile la fiecare milimetru contează există și hard disk-uri de 1.8 inch, cea mai comună utilizare a acestor hard disk-uri o reprezintă foarte popularele playere iPod cu hard disk produse de catre compania americana Apple.

Hard disk-uri interne și hard disk-uri externe

Hard disk-ul intern este gândit să functioneze în interiorul unității centrale.  Putem scoate un hard disk intern din unitatea centrală și il putem conecta la o altă unitate compatibilă dar nu este tocmai o soluție practică având in vedere că hard disk-urile sunt dispozitive sensibile la socuri. Pentru a transfera cantități mari de date și pentru portabilitate există hard disk-urile externe. Acestea încapsulează într-o cutie, de regulă metalică, un hard disk obișnuit de 3.5 sau 2.5 inch.

Hard disk-urile externe ce incorporeza un drive de 3.5 inch necesită și o sursă de alimetare separată pe cand cele echipate cu unitati de 2.5 inch se pot multumi si cu cei 5V  si  0.5A furnizati de portul USB. Conectarea unui hard disk extern se realizează preponderent prin interfața USB, dar există și soluții care folosesc interfața FireWire, eSATA (de la external SATA) sau chiar interfața ethernet pentru conectarea într-o rețea de calculatoare.

Interfata de conectare

Interfata de conectare a unui hard disk din punct de vedere al utilizatorului este reprezentată de cabluri si porturi, adică locurile unde sunt introduse aceste cabluri.

Pentru ca un hard disk sa poată comunica cu un alt echipament hardware este necesar ca cele două dispozitive să „vorbească aceeași limbă”. Aceasta presupune o anumită compatibilitate la nivel hardware și software. La nivel hardware în cazul unei PC chip-ul responsabil cu interconectarea hard disk-ului se află montat de regulă pe placa de bază si poarta denumirea de controler. Controlerul poate fi un chip dedicat doar acestei funcții, cum e cel din imaginea de mai sus, dar în general responsabilitatea comunicarii cu hard disk-ul revine unui chip care îndeplinește mai multe funcții și este capabil să interconecteze o gama mai largă de dispozitive. (in general chipul care indeplineste functia de „southbridge”)

Porturi…

Interconectarea dintre hard disk si controler o facem prin intermediul cablurilor si porturilor si bineinteles cu concursul placii de baza.  Porturile si implicit interfata de conectare pentru hard disk-urile obisnuite poate fi de doua feluri:

• clasica de tip ATA (de asemenea aceasta interfata mai poata denumirea de PATA (Parallel-ATA) sau IDE de la Integrated Drive Electronics )

• de generatie mai noua de tip SATA (Serial-ATA)
  

… si cabluri

ATA, SATA si SCSI

Interfata ATA (AT Attachment) isi are originea in anii ’80 in epoca de aparitie a PC-ul original fabricat de catre compania IBM. Aceasta interfata a cunoscut de-a lungul anilor diverse standardizari si imbunatatiri dar a reusit sa pastreze si compatibilitatea cu echipamentele mai vechi. Practic daca dorim sa conectam un hard disk de cateva sute megabaiti tipic pentru inceputul anilor ’90 pe ultima versiune a acestei interfete nu ar trebui sa intampinam incompatibilitati.

Interfata SATA si-a facut aparitia pe piata calculatoarelor personale incepand cu anul 2003. Primele echipamente SATA  au beneficiat de o magistrala capabila sa gestioneze maxim 150 de magabaiti pe secunda.  Aceasta magistrala a fost imbunatita la o viteza de maxim 300 MB/s cunoscuta sub denumirea de SATA 2. Chiar daca magistrala pot fi transferati intr-o singura secunda peste 300 de megabaiti hard disk-urile obisnuite nu pot sustine transferuri de date mai mari de 100 de megabaiti pe secunda.

Trebuie stiut ca interfata ATA sau SATA nu este dedidacata doar hard disk-urilor aceasta interfata este folosita si de unitatile optice si alte echipamente de stocare.

SCSI de la Small Computer System Interface, este o interfata folosita in special in sistemele performante si scumpe precum serverele. Acesta interfata a fost alternativa profesionala la interfata ATA. In momentul de fata interfata SATA ofera facilitati care o vreme au apartiunut in exclusivitate doar intetfetei SCSI. (de exemplu posiblitatea de decuplare la cald (hot swap) a unui hard disk)

Preţul per megabait si capacitatea de stocare

Primele hard disk-uri ofereau un preţ per megabait astronomic acesta coborand pina la nivelul de vorbi de un preţ de 1$ per megabiat la începutul anilor ’90. Astăzi putem vorbi de preturi si de 0,00015$ per megabait in cazul unui hard disk obisnuit de 500GB (500.000 de megabaiti).

De la începutul anilor ’90 şi până astăzi dimensiunile unui hard disc obişnuit au rămas aceleaşi, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre capacitatea de stocare. Capacitatea de stocare a crescut de la an la an, ajungând astăzi de zeci de mii de ori mai mare faţă de cea a primelor hard disk-uri ce echipau calculatoarele la începutul anilor ‘90.

Perioada	Capacitateade stocare tipică*
1990	100 –  200 MB
1995	500 –   1000 MB
2000	10.000 – 20.000 MB
2005	80.000 – 160.000 MB
2009	250.000 MB – 500.000 MB

^{*Capacitatea tipică de stocare are în vedere valorile cele mai des întâlnite în dotarea calculatoarelor cu o vechime de 1-2 ani destinate publicului larg.}

Pentru majoritatea utilizatorilor capacitatea de stocare a unui hard disk pare imensă la momentul achiziționării, dar inevitabil într-un final devine insuficientă.

Acest fenomen se explică prin faptul că dimensiunile software-ului destinat calculatorului personal nu bat pasul pe loc. Sistemul de operare lansat de Microsoft în 1995 – Windows 95, necesita mai puţin 100 de megabaiţi spaţiu de stocare pe hard disk, în timp ce mai noul Windows XP necesită aproximativ 1000 de megabaiţi spațiu pe hard disk iar Windows 7  Ultimate necesita aproximativ 15GB spațiu liber.

De cat spatiu de stocare avem nevoie?

Pentru o mai bună întelegere a calculatoarelor trebuie să avem idee care este spațiul ocupat de anumite programe sau tipuri de fișiere. Sunt utilizatori care din dorința de a elibera spațiul de stocare dezinstalează programe care ocupă un spațiu de stocare cu totul nesemnificativ.

Denumire	Tip Program/Fişier	Spaţiu de stocare
Total Commander 6	Manager fişiere	2 MB
Fisier audio 3.30 minute	MP3	4 MB
mIRC	Chat	5 MB
Winamp 5.5	Media Player	12 MB
Acrobat Reader	Documente PDF	20 MB
Nero 6 Ultra Edition	Scriere CD/DVD	65 MB
Adobe Photoshop CS	Grafică	250 MB
Microsoft Windows 98	Sistem de operare	300 MB
Unreal (1998)	Joc 3D	400 MB
Encarta 2002 Std.	Enciclopedie	470 MB
Microsoft Office 2003	Aplicaţii de birou	700 MB
Microsoft Windows XP Professional (2001)	Sistem de operare	1000 MB (1 GB)
Painkiller (2004)	Joc 3D	2000 MB
Unreal Tournament  2004	Joc 3D	4500 MB(4,5 GB)
Call of Duty – World at War	Joc 3D	6900 MB (6,6)
Adobe Master Collection CS4	Suita de aplicatii de editare grafica si audio-video	24000 MB (24GB)

Discheta sau floppy discul

Atunci…

Floppy discul sau discheta (termen adoptat pentru a suna asemănător cu „casetă” [in engleza diskette vs. cassette]) a reprezentat un mediu de stocare cheie pentru calculatoarele personale de la apariţia acestora şi până spre sfârşitul anilor ’90.

În lipsa unor soluţii convenabile de stocare (ca preţ şi eficienţă) dischetele repezentau la începutul erei calculatoarelor personale principalul mijloc de stocare şi de transport al datelor.

Primele floppy disc-uri au apărut la începutul anilor ’70 sub forma unor discuri flexibile din material plastic cu un diametru de 8 inch. Acestor discuri le-au urmat alte formate de dimensiuni mai reduse şi astfel mai practice pentru un utilizator obişnuit.

3.5 inch – cheia succesului

Dischetele sub forma în care se prezintă astăzi au fost introduse pe piaţă în anul 1982 de către compania japoneză SONY. Este puţin probabil ca cineva care a folosit un calculator pentru o vreme să nu fi folosit la un moment dat şi o dischetă de 3.5 inch.

Inevitabil, discheta de 3.5 inch a cunoscut mai multe standardizări, dar care nu mai prezintă absolut nici o importanţă din moment ce formatul HD (High Density – Densitate înaltă) cu o capacitate de de stocare de 1.44 MB reprezită cel mai comun tip de dischetă de sfârşitul anilor ’80 încoace.

…si acum…

Primele dischete de 3,5 inch permiteau stocarea tuturor documentelor pe care le putea crea un utilizator obişnuit cu calculatorul la acea vreme, astăzi finalitatea unei dischete este cu totul alta. Spaţiul de stocare de doar 1.44 megabaiţi permit unei dischete să stocheze un document de câteva sute de pagini, câteva fotografii, ori alte pachete de date de dimensiuni reduse.
Pentru preţul unei singure dischete (aproximativ 1 RON) un compact disc oferă o capacitate de stocare de aproximativ 400 de ori mai mare, iar un DVD peste 3000 de ori mai mare. Nu este greu de înţeles de ce dischetele sunt acum la final de carieră.

Romania, zielele noastre

În ciuda capacităţii de stocare extrem de reduse dischetele continuă să mai fie folosite şi astăzi în special datorită ominiprezenţei unităţilor de citire/scriere. Acestea au cunoscut o relansare incepand cu anul 2003 cand unele obligatii fiscale au inceput sa fie predate de catre agentii economici in format electronic.

Stocarea de fişiere pe o dischetă

O dischetă obişnuită foloseşte un sistem de fişiere denumit FAT( de la File Allocation Table – Tabel de alocare a fişierelor). în urma formatării spaţiul de stocare al unei dischete este divizat în următorul fel:

• 512 baiţi alcătuiesc un sector
• 18 sectoare alcătuiesc o pistă
• 80 de piste alcătuiesc o faţă

Având în vedere că o dischetă are două feţe, se adună în total un număr 2880 de sectoare, care pot stoca 1,457,560 de baiţi (2880×512).

Dacă un fişier de 4 KB (4096 de baiţi) va ocupa 8 sectoare, un fişier de 500 KB (512.000 baiţi) va ocupa 1000 de sectoare din cele disponibile.

Dischetele şi interfaţa S-ATA

Dischetele se fac utile atunci cand dorim instalarea driverelor pentru anumite controlere S-ATA sub Windows XP. Mai exact, e vorba de acele controlere care nu sunt recunoscute in momentul instalarii sistemului de operare si care ne obliga sa serivm driverele de pe un dispoztiv cu o interfata standard, care poate fi accesat indiferent de restul configuratiei calculatorului. Si ce dispozitiv de stocare a ramas neschimbat de mai bine de 20 de ani? Ati ghicit… e vorba de unitatea floppy…

Daca tot suntem la capitolul SATA ar mai fi de mentionat ca daca nu avem unitate floppy sau pur si simplu ne incapatanam sa mai apleam la dischete, sunt si solutii alternative in privinta instalarii driverelor SATA.

Cel mai simplu, daca BIOS-ul ne permite, putem seta controllerul SATA sa emuleze un controler IDE. (nu mai beneficiem de unele avantaje aduse de interfata SATA, cum ar fi native command queuing (NCQ) sau hot plug dar viteza de transfer este in principiu aceiasi.)

O alta varianta ar fi includerea driverelor pe CD cu Windows cu ajutorul unui programe precum nLite.

Tipuri de memorii ROM

ROM – Read Only Memory

Chip-urile ROM nu permit în nici un fel modificarea conţinutului. Scrierea de date revine fabricantului chip-ului de memorie. Nu v-aţi dori să ajungeţi în pielea unui producător care a creat o serie întregă de chip-uri ROM cu date greşite. În cantităţi mici, fabricarea de chip-uri ROM se poate dovedi costisitoare, acesta este motivul principal pentru care au fost create chip-urile programabile.

PROM – Programable Read Only Memory

Chipurile PROM pot fi cumpărate ca chip-uri goale şi umplute cu date cu ajutorul unor echipamente speciale, denumite generic „programatoare”. Scrierea datelor într-un astfel de chip poate fi realizată o singură dată.

PROM – Cum funcţionează?

La nivel elementar circuitele unei memorii PROM lipsită de date sunt formate dintr-o serie de coloane şi rânduri interconectate iniţial printr-o siguranţă.

Prezenţa unei siguranţe este interpretată cu valoarea 1. Pentru a stoca biţi, nu trebuie decât ca o parte din miile sau milioanele de siguranţe prezente să returneze şi valoarea 0.
Pentru aceasta siguranţele care trebuie să returneze valoarea 1 sunt lasate intacte, iar cele care trebuie să returneze valoarea 0 sunt arse prin folosirea a unui curent electric suficient de puternic.
Arderea siguranţelor este un proces ireversibil, motiv pentru care un chip PROM nu poate fi programat decât o singură dată.

EPROM – Erasable Programmable Read-only Memory

Principalul avantaj a unui chip de memorie EPROM constă în posibilitatea de modificarea a conţinutului cu ajutorul unor echipamente speciale ce folosec lumină ultraviloletă (UV). Scrierea de date presupune mai întâi stergerea tuturor datelor deja existente.

EEPROM – Electrically Erasable Programmable read-only memory

Chipurile EEPROM permit scrierea şi rescrierea de date prin utilizarea unui câmp de curent electric asupra circuitelor de memorie. Faţă de alte chip-uri de memorie chip-urile EEPROM aduc o serie de avantaje clare:

• permit scrierea şi rescrierea de date fără a fi nevoie de echipamente adiţionale

• permit modificarea unei părţi distincte din conţinut (nu trebuie să ştergeţi tot conţinutul pentru a putea scrie date)

Memorii flash

Marea problemă a chipurilor EEPROM clasice o reprezintă viteza mică de scriere a datelor. Chip-urile flash (o varietate a chip-urilor EEPROM) vin să corecteze această problemă prin oferirea unei viteze net superioare de scriere/rescriere a datelor. Majoritatea echipamentelor hardware actuale conţin firmware-ul într-un chip de memorie flash.

Software de programat memorie flash:

Memoria interna si memoria externa

Ce este memoria?

Psihologia defineşte memoria ca un proces prin care oamenii şi alte organisme reuseşc să codifice, să stocheze şi să acceseze informaţia.

În acelaşi timp, memorie poate însemna şi un mecanism de reţinere a informaţiei ce urmează a fi utilizată de un calculator electronic.

Utilizarea noţiunii de memorie atât în cazul organismelor vii cât şi în cazul dispozitivelor electronice nu este o întâmplare. Memoria reprezintă un factor critic pentru funcţionarea ambelor categorii, iar procesarea unei informaţii presupune parcugerea aceloraşi trei etape:

• Codare – procesarea informaţiei recepţionate într-o anumită formă
• Stocare – procesul de creare a unei înregistrări permanente a informaţiei codificate
• Apelare -procesele inerente utilizării informaţiei stocate

Ori de câte ori o informaţie ne parvine dintr-o zonă de memorie înseamnă că aceasta a fost mai înainte codată, stocată şi într-un final apelată. Din contră, ori de câte ori o informaţie nu ne parvine dintr-o zonă de memorie înseamnă că cel puţina una dintre cele trei etape nu a funcţionat corespunzător.

Toate calculatoarele au memorie

Este puţin probabil ca cineva care a utilizat un calculator să nu fi aflat deja că acesta are memorie. Chiar şi persoanele care nu utilizează calculatoare ştiu acest lucru. Totuşi ce este memoria, în afara de ceva care se găseste în orice calculator?

Termenul de memorie poate avea semnificatii diferite. Sensul general este acela de mecanism de reţinere a datelor ce pot fi utilizate de un echipament electronic.

Atunci când vine vorba de calculatoare termenul de memorie face referire cel cel mai adesea la memoria internă a unui calculator.

Pentru a înţelege mai bine modul de lucru al calculatoarelor  (şi nu de dragul clasificărilor…) dispozitivele de memorie ce echipează un calculator pot fi încadrate ca aparţinând memoriei interne sau celei externe.

Memoria internă sau primară:

Este o memorie electronică ce operează la viteze foarte ridicate şi poate fi accesată direct de către microprocesor, zona de stocare în care ajung toate datele înainte de a putea fi procesate de catre acesta.  Caracteristicile principale ale memoriei interne sunt următoarele:

• memorie rapidă: dispozitivele de memorie internă sunt 100% electronice şi oferă o rată de transfer a datelor net superioară faţă de dispozitivele de memorie electronico-mecanice (precum hard disk-urile sau unităţile optice)

• memorie temporară: datele sunt reţinute atât timp cât prin circuitele memoriei interne trece un curent electric. Întreruperea fluxului de electricitate sau închiderea calculatorului duce la dispariţia datelor conţinute.

• memorie costisitoare: dispozitivele de memorie internă presupune costuri ridicate de producţie per megabait comparativ cu memoria externa. Din aceste motive cantitatea de memorie internă ce se găseşte într-un calculator este mult mai mică decât cantitatea de memorie externă.

• memorie RAM: în cea mai mare parte memoria internă este alcătuită din memorie RAM aceasta fiind ajutată si de o cantitate mica de memorie ultrarapidă de tip cache care intră in componenţa microprocesorului.

Memoria externă

Orice altă formă de memorie alta decât cea internă intră în categoria memoriei externe sau secundare. Memoria externă este formată din dispozitive de stocare diverse care sunt mult mai lente decat memoria interna dar pot retine cantitati mari de date.

Datele continute de memoria externă a unui PC ce rulează Windows devin accesibile prin accesarea locaţiei My Computer (Computerul meu) :

 

Dispozitive si medii de stocare

În general, prin dispozitiv de stocare se înţelege un dispozitiv ce aparţin memoriei extene ale unui calculator. Chiar dacă şi dispozitivele de memorie internă sunt de asemena dispozitive de stocare, acest termen vizează în special dispozitivele ce aparţin memoriei externe a unui calculator.

Mediul sau suportul de stocare este componenta fizică a unui dispozitiv de stocare pe care ajung informaţiile să fie efectiv stocate.

Atunci când mediul de stocare nu poate fi separat de restul componentelor ce alcătuiesc dispozitivul de stocare suntem în prezenţa unei forme de stocare fixe. Hardisk-ul, de exemplu este un dispozitiv de stocare cu mediu de stocare nedetasabil.Mediile de stocare detaşabile pot fi separate de dispozitivul de stocare şi folosite împreună cu un alte dispozitive compatibile.

 

Tehnologii de stocare

Orice mediu de stocare trebuie să reţină într-o formă sau alta de diverse cantităţi de biţi. Unele medii de stocare pot reţine câteva sute de biţi (suficient pentru a memora frecvenţele posturilor radio favorite în cazul unui echipament audio) iar alte medii pot stocacantităţi absolut impresionante de biţi, de oridinul miilor de miliarde. Chiar dacă în final scopul este acelaşi, tehnologiile de stocare utilizate pot diferi foarte mult şi pot prezenta atât avantaje cât şi dezavantaje. Iatăcare ar fi principale tehnologii folosite pentru a reţine informaţia pe diverse medii de stocare.

Tehnologie	Cum sunt reprezentaţi biţii la nivel elementar
magnetică	Biţii sunt reprezenţaţi sub forma unor particule magnetizabile încărcate negativ sau pozitiv. Exemple: hard disk-ul, discheta obişnuită, alte tipuri de dischete, casetele şi benzile magnetice
optică	Biţii sunt reprezentaţi sub forma unor puncte sau cavităţi microscopice ce au rolul de reflecta diferit lumina. Cu ajutorul unor instrumente fotosenzitive prezenţa sau absenţa unor astfel de elemente poate fi interpretată sub formă de biţi Exemple: compact discul, DVD-ul, mini discul
electronică	Prezenţa sau absenţa unui curent electric în anumite circuite, sau mofidicarea stării anumitor circuite(închis-deschis) poate fi de asemenea interpretată sub formă de biţi. Exemple: memoria RAM, cardurile de memorie flash

Cum sunt citite/scrise discurile optice

Una dintre cele mai mari descoperiri în domeniul tehnologilor de stocare este reprezentată de stocarea optică. La baza acestui tip de stocare stă fenomenul optic cunoscut sub numele de reflexia luminii.¹ Faptul că două obiecte pot reflecta lumina în mod diferit, foloseşte în cadrul stocării optice pentru a reprezenta o serie de biţi în cadrul unei suprafeţe reflectorizante.

În continuare, urmează să aflaţi câteva detalii despre modul de stocare a datelor folosind tehnologie optică. Cu alte cuvinte, veţi afla de ce un mediu de optic este optic şi nu magnetic.

Mediul de stocare

Mediile optice stochează datele într-un strat de stocare fotosenzitiv de a lungul unei piste spiralate. (Dacă ar fi desfăşurată, o astfel de pistă ar atinge, în cazul unui compact disc, o lungime de aproximativ 5 km.)

Biţii sunt înregistraţi în ordine pe spaţiul marcat de o pistă sub forma unor cavităţi sau puncte microscopice care au rolul de a reflecta diferit lumina emisă de o rază laser. O suprafaţă plană semnifică 0 (land) iar o cavitate sau punct 1(pit).
Dimensiunea punctelor ce reprezintă biţii precum şi distanţa dintre acestea este de oridinul micronilor. (Un micron este egal cu a mia parte dintr-un milimetru – 10^-6 metri ). La nivel micronic, densitatea de puncte ce pot fi reprezentate este de ordinul sutelor de milioane pe o suprafă de doar câţiva centimetri pătraţi.

Raza laser

Pentru decodificarea miliardelor de puncte aflate în interiorul stratului de stocare în date este folosită o rază laser.

Raza laser verifică absenţa sau prezenţa în serie a cavităţilor sau punctelor microscopice ce reprezintă biţii şi raportează sub formă de semnale părţii electronice absenţa sau prezenţa lumii. Mai departe, electronica unităţii de citire interpretează semnale electronice primite sub formă de baiţi.

Avantajele stocării optice

Dimensiuni compacte
Cele mai răspândite medii de stocare optice (CD-ul şi DVD-ul) cântăresc câteva grame, au o grosime de 1,2 mm şi un diametru de 12 cm.

Acces direct către informaţia stocată.
Orice informaţie poate fi găsită în cadrul suprafeţei de stocare a unui mediu optic într-un interval măsurabil în milisecunde.

Securitate bună a datelor stocate şi perioadă lungă de utilizare

Un mediu de stocare optic nu se uzează prin citire. În condiţiile unei manipulări atente informaţia stocată pe un disc optic (de calitate) poate fi accesată vreme de zeci de ani.

Preţ redus per megabaitul de stocare
Un mediu de stocare obişnuit (CD sau DVD) poate fi achiziţionat pentru un preţ derizoriu, şi oferă o capacitate de stocare relativ mare.

WORM

Majoritatea mediilor se stocare optice se încadrează categoria mediilor de stocare WORM – Write Once Read Many – Scrie Odată Citeşte de Multe Ori.
Faptul că un mediu WORM poate fi scris o singură dată este în strânsă legătură cu procesul de scriere a datelor, care este unul ireversibil. Stratul de stocare odată ce a fost modificat prin scrierea de date nu mai poate fi adus la starea iniţială.

Faptul că informaţia stocată nu poate fi ştearsă sau modificată nu trebuie văzută ca un dezavantaj major. Caracteristica de permanenţă a informaţiei previne ştergerea sau modificarea accidentală a acesteia.

Mediile optice non-Worm, denumite şi reînregistrabile, pot fi citite de asemenea de foarte multe ori dar în acelaşi timp pot fi şterse şi rescrise cu noi informaţii.

1. REFLÉXIE, reflexii, s.f. 1. Fenomen de reîntoarcere parţială a luminii, a sunetului, a radiaţiilor în mediul din care au venit atunci când întâlnesc o suprafaţă de separare a două medii; reflexie (2). 2. Reflecţie (1). [Var.: reflexiúne s.f.] – Din fr. réflexion, lat. reflexio, -onis, germ. Reflexion. [↩]

CD, DVD, BD si formatul mini

Marimea conteaza…

Mini CD-urile sau mini DVD-urile sunt discuri optice multifuncţionale de buzunar. Diferenţa dintre un disc standard şi unul mini este de 4 centimetri în diametru, fapt ce a dus implicit şi la diminuarea capacităţii de stocare cu aprox. 60%.

Chiar dacă formatul mini se prezintă cu o capacitate de stocare mult diminuată utilitatea acestuia nu poate fi pusă la îndoială. Un disc mini poate fi folosit pentru stocarea de zi cu zi a datelor, putând fi foarte comod de transportat chiar şi în buzunar, dar poate fi folosit şi împreună cu o serie de echipamente portabile compacte, special concepute pentru acest format.

Cum se folosesc discurile mini?

Formatul mini poate fi folosit împreună cu orice unitate optică de citire/scriere modernă. Nu trebuie decât să introduceţi discul în tavă de preluare, în locul special creat.

Există şi adpatoare în care puteţi insera un mini CD sau DVD pentru a-l transforma într-un disc stanadard de 12 CM. Aceste adaptoare sunt o idee bună dacă unitatea dumnevoastră ori nu acceptă formatul mini, ori crează probleme atunci când folosiţi astfel de discuri.

Cererea pieţei pentru mini CD-uri sau mini DVD-uri nu este la fel de mare ca şi pentru formatul standard, iar acest fapt menţine preţurile la un nivel ceva mai ridicat faţă de discurile standard cu o capacitate mai mare de stocare. În cantiăţi mari aceste discuri sunt în mod evident mai ieftin de produs, motiv pentru care unele companii oferă astfel de discuri conţinând material multimedia promoţional, cataloage de produse, software demonstrativ, prezentări etc.

O altă aplicaţie populară a acestui format o reprezintă cărţile de vizită multimedia. Pentru acestea sunt folosite în special un format rectangular de disc, cu capacitate de stocare de aprox. 30 MB pentru formatul CD.

Specificatii:

	Formatul Standard	Fomatul Mini
Diametru	12 cm	8 cm
Capacitate de stocare CD	~700 MB	~210 MB
Capacitate de stocare DVD	4,7 GB	1,47 GB
Capacitate de stocare Bluray	25 GB	7.8 GB

Mausul. Clic sau dublu clic?

Ce este un maus? (sau mouse)

Mausul este un dispozitiv de indicare ce poate fi ţinut în palmă. Atunci când deplasaţi masusul pe suprafaţa care se află, o săgeată se deplasează pe ecran în acelaşi sens cu mişcările pe care le efectuaţi. În acest fel, puteţi da comenzi calculatorului în funcţie de ceea ce este afişat pe ecran.

Cum se foloseşte un maus?

Este foarte posibil ca dumneavoastră să ştiţi deja cum se foloseşte un mouse, iar rândurile următoare s-ar putea să vă plictisească teribil. Totuşi, citiţi cu atenţie, s-ar putea să descoperiţi lucruri noi şi folositoare…

Filozofia folosirii unui mouse este destul de simplă: indică şi fă clic.

A indica înseamnă a poziţiona cursorul deasupra unui element ce apare afişat pe ecran. În mod standard, cursorul este reprezentat ca o săgeată. În majoritatea cazurilor, cursorul rămâne vizibil pe ecran chiar dacă nu folosiţi în acel moment mausul.

Dacă mouse-ul ar mişca doar o săgeata pe ecran, cu siguranţă nu ar fi de nici un ajutor. Utilitatea mouse-ul stă în cele două butoane principale cu ajutorul cărora se pot da diferite comenzi calculatorului.

Clicul şi dublu clicul

Atunci când apăsăţi un buton al mouse-ului se aude un clic, iar ceea ce faceţi dumneavoastră se cheamă clic. Un clic se execută printr-o apăsare scurtă, adică fără a ţine apăsat apăsat butonul mausului.

Dublu clicul este o altă operaţiune care se poate face cu mausul. Pentru a executa un dublu clic trebuie să executaţi două clicuri intr-o succesiune rapidă – aproximativ o jumăate de secundă.

Utilizarea mausului în Windows

Clic stânga

Clicul stânga îndeplineşte funcţiile atât de selectare normală cât şi de selectare de obiecte.

Selectarea este ceea ce faceţi atunci când aveţi în faţă mai multe opţiuni, precum comenzile ce apar într-un meniu. Executând un clic pe numele comenzii calculatorul va executa respectiva comandă.  Aceasta este principala întrebuinţare a mausului.

Selectarea de obiecte: face posibilă selectarea unuit anumit obiect sau a unor anumite obiecte dintr-un grup de obiecte. Doar obiectele selectate vor reacţiona la următoarele acţiuni ale dumneavoastră.

Pentru selecta un obiect trebuie să poziţionaţi cursorul deasupra unei iconiţei sale şi să faceţi un clic. Iconiţa îşi va schimba culoarea în semn că obiectul este selectat.

Clic sau dublu clic?

Indiscutabil, cei mai multi utilizatori care se acomodează cu lucrul la calculator sunt pusi in incurcatura : Si acum ce fac? Clic sau dublic clic?

Pentru a scapa de dilemă, trebuie sa stim ca dublu clic facem doar atunci cand obiectele cu care interactionam permit o selectie multipla. De exemplu: iconitele de desktop, fisierele dintr-un dosar, etc. Atunci cand nu este posibila o selectie. De exemplu, pe comenzile dintr-un meniu facem clic simplu.

Clicul drepata

Un clic dreapta are ca efect principal afişarea unui meniu.

Meniul afişat poartă denumirea de „meniu de context”, deoarece comenzile meniului diferă e în funcţie de locul unde a fost făcut clicul dreapta.

„Trage şi aruncă”

De câte ori veţi întâlni termenul „Drag&Drop” trebuie să ştiţi că este vorba tehnica „trage şi aruncă”.

Această tehnică este extrem de folositoare atunci când trebuie manipulate diferite obiecte de pe ecran, sau atunci când doriţi să îndepliniţi unele operaţii mai simplu. ( operaţii care ar necesita mai multe comenzi în mod normal)

Cum folosim „trage şi aruncă”:

Tragerea: indicaţi un obiect de pe ecran, ţineţi apăsat butonul din stânga şi mişcaţi mausul. Dacă obiectul permite folosirea acestei tehnici acesta se va ţine „lipit” de cursor, ceea ce vă permite să-l plimbaţi după voie pe suprafaţa ecranului.

Aruncarea: eliberaţi butonul mouse-ul iar obiectul va interacţiona cu ceea ce se găseşte pe ecran. Dacă pe ecran nu se găseşte nimic, unele obiecte îşi vor muta poziţia acolo unde aţi eliberat butonul mouselui. Dacă, în schimb, în locul unde aţi aruncat obiectul se găseşte un alt obiect sistemul de operare va executa o anumită operaţie în funcţie de tipul obiectelor ce au intrat în interacţiune.

Mouse sau maus?

Printre neologismele recent intrate în vocabularul limbii române se numără şi substanstivul „maus”. Puteţi scrie exact cum se aude fără sa comiteţi vreo greseală de ortografie.

[DEX] Maus, mausuri, s.n. – Dispozitiv acţionat manual, conectat la un computer, a cărui deplasare pe o suprafaţă antrenează deplasarea cursorului pe ecran. – Din Engl. Mouse

Ce este memoria RAM?

Este puţin probabil ca cineva care a utilizat un calculator să nu fi aflat deja că acesta are memorie, chiar şi persoanele care nu utilizează calculatoare ştiu acest lucru. Totuşi ce este memoria, în afara de ceva care se găseste în orice calculator?

Ei bine, termenul de memorie poate avea semnificatii diferite, dar atunci când vine vorba de calculatoare prin memorie se intelege mecanism de reţinere a datelor ce pot fi utilizate de un echipament electronic.

Mai departe, memoria unui calculator poate fi impărţită în două mari categorii:

• memorie internă sau primară

• memorie externă sau secundară

Memoria internă

este zona de memorie care poate fi accesată în mod direct de către microprocesor. Orice cantitate de date înainte de a putea fi prelucrată de microprocesor trebuie să ajunga mai întâi prin memoria internă a calculatorului.

Pentru că totul trebuie să ajungă mai întâi în memoria internă dimensiunea şi viteza de lucru a memoriei RAM influenţează în mod direct performanţele unui calculator. Acesta este unul şi din motivele pentru care memoria internă este adusă de fiecare dată în discuţie atunci când trebuie evalute perfomaneţele unui calculator. Memoria internă este alcătuită aproape în totalitate  „memorie RAM”.

 

Memoria externă

este formată din diferite dispozitive de stocare ce retin informatia pe termen lung. (precum hard disk-ul)

In imaginea de mai jos este prezentat rolul memoriei RAM intr-un calculator obisnuit. Sa ne imaginam ca doriti sa ascultati melodia dvs preferata care stiti ca se afla stocata pe hard disk. Ce se intampla atunci can faceti dublu click pe fisierul ce contine melodia? In mare hard disk-ul va transmite baitii ce contin melodia in memoria RAM, acestia vor fi stocati la o anumita adresa de unde-i va lua in primirie microprocesorul.

RAM – de la Random Acces Memory

RAM este prescurtarea de la Random Acces Memory – adică memorie cu acces aleator. Caracteristica de accesare aleatorie face referire la posibilitea de stocare şi accesare a datelor într-un mod non-secvenţial, ceea ce insemnă ca orice cantitate de date poate fi accesata in mod direct.

Memoria RAM si calculatoarele personale

Memoria RAM destinata calculatoarelor personale se prezintă sub forma unor module standardizate ca cel din imaginea de mai jos. Aceste module pot fi achiziționte de la magazinele locale și montate pe placa de bază a calculatorul in sloturile de memorie ramase libere. Memoriile RAM sunt niste componente electronice fiabile, neavand parti in miscare acestea nu se uzeaza in timp unii producatori oferind garantie pe viata.

Orice calculator personal care functioneaza are montat cel putin o un modul de memorie RAM. Atunci cand calculatorul functioneaza si nu vedeti nici un modul de memorie RAM instalat nu sunteti martorul unui fenomen paranormal – memoria RAM este acolo, de data aceasta se prezinta sub forma unor chipuri de memorie lipite direct pe placa de baza a calculatorului. Memoria RAM care vine direct lipita pe placa de baza nu este ceva comun calculatoarelor personale de tip desktop, in schimb unele calculatoare portabile sunt echipate din fabrica cu memorie RAM direct pe placa de baza pentru a se salva din spatiu.

Ce trebuie stiut despre memoria RAM?

• Memoria RAM este locul în care ajung datele înainte de a fi prelucrate de microprocesor – această memorie este spaţiul de lucru al calculatorului.

• Pentru că totul trece prin memoria RAM, capacitatea de stocare a memoriei RAM şi rapiditatea acesteia influenţează în mod direct performanţele calculatorului.

• Orice software este conceput să funcţioneze în prezenţa unei anumite cantităţi minime de memorie RAM. Dacă într-un calculator nu se găseşte minimul de memorie RAM cerut de un program – acesta va refuza să pornească sau va funcţiona necorespunzător.

• O cantitate insuficientă de memorie RAM poate afecta serios performanţele calculatorului pe ansamblu.

• Mai multă memorie RAM înseamnă performanţe mai bune ale calculatorului, sau cel puţin, aşa văd lucrurile o bună parte dintre utilizatorii de calculatoare personale. Nu încercaţi să vă opuneţi acestei păreri generale chiar in unele cazuri dubland cantitatea de memeorie nu se va observa practic nicio diferenta.

De ce totul trebuie să treacă prin memoria RAM?

Iată, care ar fi o parte din variantele posibile:

• Există o înţelegere secretă între producătorii de memorie RAM şi producătorii de calculatoare, astfel încât să fiţi nevoit să cumpăraţi şi memorie RAM odată cu calculatorul.

• Calculatoarele s-au obişnuit cu memoria RAM, de ce să se schimbe lucrurile acum.

• Memoria RAM are o viteză de lucru foarte mare în comparaţie cu restul dispozitivelor de stocare

Acordaţi-vă un punct dacă aţi ales a treia variantă, într-adevăr, memoria RAM este mult mai rapidă decât alte dispozitive de stocare.

Memoria RAM poate furniza date cu rapiditate microrprocesorului datorită faptului că este o componentă 100% electronică şi nu „beneficiază” de părţi în miscare precum majoritatea dispozitivelor de stocare obişnuite.
Dacă în prezent un hard disk obişnuit poate funiza microprocesorului aproximativ 100 de MB/s de date pe secundă, memoria RAM poate furniza date şi la viteze de peste 9000 MB/s în cazul tehnologiei DDR3.

Tipuri de memorie RAM care ne intereseaza

Memoriile RAM actuale se încadrează în tehnologia de tip SDRAM acronim ce provine de la synchronous dynamic random access memory.Fără a intra în detalii tehnice să vedem care sunt tipurile de memorie care prezintă interes pentru noi, în funcţie de vechimea calculatorului de acasă.  Trebuie mentionat ca desi toate tipurile de memorii de mai jos folosesc tehnologia SDRAM – in vorbirea curenta prin memorii SDRAM se face referire la memoriile mai vechi caractestice sfarsitului anilor ’90, iar pentru celelalte tipuri de memorii foloseste doar denumirea scurta: DDR, DDR2 sau DDR3 fara  SDRAM.

• SDR-SDRAM – Single Data Rate SDRAM – acest tip de memorie a facut cariera începând cu mijlocul anilor ’90 şi până în anii 2002 când încă se mai puteau achiziţiona calculatoare personale noi echipate cu sloturi de memorie SD-RAM. Chiar daca calculatoarele personale au abandonat acest standard , chipurile de memorie de tip SDRAM incă se fabrică pentru a echipa diferite dispozitive electronice unde viteza de lucru a memoriei interne nu prezintă importanţă. De exemplu multimedia player portabil sau un CD-Player este echipat cu un chip de memorie SDRAM

• DDR SDRAM – Double Data Rate SDRAM sau DDR1 – primele memorii DDR au făcut echipă cu generaţia calculatoarelor de peste 1Ghz, acest prag fiind atins pentru calculatoarele destinate publicului larg în anul 1999. Prima placa de bază cu suport DDR a fost disponibilă în toamna anului 2000.  Pe piaţa calculatoarelor personale memoriile DDR au coexistat cu cele SDR, tranziţia către acest standard fiind încheiată abia când pe piaţa calculatoarelor personale nu sau mai găsit plăci de bază compatibile cu memoriile SD-RAM.

• DDR2 SDRAM- Acest standard a devenit disponibil pentru utilizatori la jumătatea anului 2003.  Momentan sunt cele mai comune tipuri de memorie în rândul calculatoarelor personale.

• DDR3 SDRAM- deşi anunţate încă din 2005 primele plăci de bază cu suport pentru acest tip de memorie au apărut în vara anului 2007. În prezent reprezintă cea mai performantă soluţie iar costurile de achizitie sunt apropiate de cele pentru generatia anterioara -DDR2.

• DRDRAM sau Direct Rambus DRAM sau  este un tip de memorie RAM mai putin popular in randul calculatoarelor personale. Acest tip de memorie a intrat pe piata PC-urilor personale in 1999 avand ca sustinator principal producatorul de microprocesoare american Intel. Datorita costurilor mai mari de productie acest tip de memorie nu s-a impus pe piata.  Tehnologia dezvoltata de firma RAMBUS si-a gasit totusi utilitatea in special in randul consolelor cum ar fi Nintendo 64 sau Sony Playstation 2 si 3.

Incompatibilitati

Trebuie stiut ca fiecare generaţie de memorie RAM se deosebeste electric şi fizic faţă de generaţia anterioară. În practică aceasta înseamnă că nu putem folosi simultan doua tipuri de memorii RAM din generatii diferite, de exemplu SD-RAM împreuna cu DDR-RAM sau DDR2 împreuna cu DDR3. De asemenea, nu vom putea întroduce un modul de memorie DDR2 într-un slot de memorie DDR datorită existenţei unui element de protecţie cunoscut şi sub denumirea de „cheie”.

Cheia reprezintă o cavitate la baza modului de memorie poziţionată diferit de la o generaţie la alta care permite introducerea unui modul de memorie doar în poziţia corectă şi doar într-un slot de memorie compatibil.

ECC vs NON-ECC

Tot la capitolul incompatibilitati trebuie sa amintim si de memoriile ECC. Aceastea se deosebesc de memoriile obisnuite prin accea ca suporta un mecanism de corectie a erorilor –error-correcting code. Acest tip de memorii echipeaza in mod special serverele iar pretul per megabait este sensibil mai mare. Pentru utilizatorii obisnuiti achizitia de memorii ECC mai scumpe nu prezinta foarte mult interes motiv pentru care placile de baza obisnuite (destinate in special calculatoarelor ieftine) nu suporta acest tip de memorii.

Mai trebuie mentionat si faptul ca acest tip de memorii nu pot functiona alaturi de o memorie obisnuita non-ECC.

DIMM vs SO-DIMM

Memoria RAM destinata calculatoarelor personale de tip desktop este in acest moment in format DIMM (dual in-line memory module). Acest format a inceput sa inlocuiasca cu succes formatul SIMM (single in line memory module) odata cu aparitia calculatoarelor echipate cu procesoare Pentium. Memoriile in format DIMM indiferent ca sunt de tip SDR, DDR, DDR 2 sau DDR 3 au aceeasi lungime de 13.35 CM.

Memoriile in format SO-DIMM ( Small Outline – DIMM) sunt destinate calculatoarelor portabile si au dimensiunile reduse cu aproape 50%.  Pentru a reduce consumul de energie, factor critic în economia unui sistem portabil, memoriile SO-DIMM ruleaza in general la frecvente mai scazute fata memoriile folosite pentru desktop-uri.

Cata memorie RAM am eu?

In mod traditional capacitatea memoriei RAM este afisata la pornirea calculatorului. Capacitatea memoriei este exprimata in general în kilobaiti, de exemplu in imaginea de mai jos 2096064K indica 2 gigabaiti de ram.

Putem verifica capacitatea memoriei RAM si din Windows. Pentru aceasta trebuie sa accesam dialogul System properties. Cel mai simplu mod de a accesa dialogul System properies este de a face un clic drepta pe iconita My Computer dupa care selectam Properties. (si mai simplu este daca retinem ca acelasi lucru obinem si prin combinatia de taste Windows + Pause)

Memoria RAM si capacitatea maxima

Capacitatea maxima a emoriei RAM dintr-un calculator este limitata de urmatorii factori:

• capacitatea maxima adresabila suportata de chipsetul placii de baza
• tipul procesorului folosit 32/64 bit
• arhitectura sistemului de operare
• si in sfarsit numarul de sloturi de memorie ram cu care este echipata placa de baza (in general variaza intre 2 si 6 sloturi)

Un calculator personal echipat cu hardware si software de ultima generatie poate avea la dispozitie si pina la 48GB de RAM.

Un calculator obisnuit ce ruleaza un sistem de operare pe 32 bit precum Windows XP sau Windows Vista poate accesa 4GB RAM (3,2 GB in practica).

Calculatoarele mai vechi pot adresa fie maxim 128/256/512MB RAM (gama Pentium, K5/K6) fie 1024 MB (1GB) sau mai mult incepand cu generatia Pentium II.

Memoria RAM şi viteza

Fiecare tip de memorie RAM este caracterizat de e o viteză de lucru sau lăţime de bandă care este direct proporţională cu cantitatea teoretică de date care poate fi transferată între microprocesor şi memorie. Cantitatea de date care poate fi manipulată la nivel teoretic face parte din cartea de vizită a oricarei memorii. Asadar un modul PC2100 are o viteză teoretică de lucru de 2100MB/s pe când un modul PC6400 de 6400MB/s (6,4GB/s).

Memoriile SDR SDRAM au o viteză cuprinsă între 66Mhz şi 133Mhz în mod standard. (PC66 = 66 MHz,  PC100 = 100 MHz,  PC133 = 133 MHz)

Atunci când vine vorba de memorii DDR, de orice tip, trebuie să ştim că specificaţiile ne sunt prezentate la o valoare dublă (DDR = double data rate)datorită modului de lucru al acestor tip de memorii. Totuşi nu toate operaţiile care sunt efectuate de memoria RAM sunt la viteză dublă motiv pentru care uneori, spre deruta noastră, se face referire şi la viteza nominală adică înjumatăţită.

DDR SDRAM (DDR	DDR2 SDRAM SDRAM	DDR3 SDRAM SDRAM DIMM
* PC1600 = 200 MHz * PC2100 = 266 MHz * PC2700 = 333 MHz * PC3200 = 400 MHz	* PC2-3200 = 400 MHz * PC2-4200 = 533 MHz * PC2-5300 = 667 MHz * PC2-6400 = 800 MHz * PC2-8000 = 1000 MHz * PC2-8500 = 1066 MHz * PC2-9600 = 1200 MHz	* PC3-6400 = 800 * PC3-8500 = 1066 * PC3-10600 = 1333 * PC3-12800 = 1600

Memoria cache

Memoria cache este o zonă de memorie rapidă care echipează un dispozitiv electronic in scopul de a mări viteza de lucru a acestuia. In lipsa memoriei cache, viteza de procesare ar avea de suferit doarece transferul de date dintre o componenteă mai rapidă si una mai lentă s-ar efectua la viteza de lucru a componentei mai lente.

Memoria cache vine să dreagă lucrurile şi furnizează componentei rapide datele de care are nevoie imediată la o viteză de lucru sporită sau chiar egală.

Ideal ar fi ca memoria RAM să fie înlocuită cu memorie cache, dar costurile de achiziţie ale unui calculator ar creşte foarte mult.  În aceste condiţii, se foloseşte doar o mică cantitate de memorie cache dar care este exploatată la maximum datorită unor algoritmi bine puşi la punct.  De exemplu, microprocesorul poate anticipa ce date vom utiliza si le va incarca in memoria cache chiar daca noi inca nu le folosim pe moment. Sa ne imaginam ca citim o carte in format electronic. Suntem la pagina 30 si probabil vom citi si pagina 31, asta daca nu ne-am plictisit. Un sistem modern nu va astepta pina cand noi apasam butonul „next page” pentru a incarca pagina urmatoare, continutul acesteia se afla deja in memoria RAM si, cel mai probabil, in memoria cache deja, astfel ca tranzitia dintre pagini se va face instant pentru cititor.

Memoria cache si microprocesorul

Memoria cache care se aduce cel mai adesea in discutie este cea care se gaseste localizată direct in microprocesor aceasta fiind si cea mai rapida memorie dintr-un calculator având  aceiasi viteză de lucru cu a  microprocesorului.

In cazul mircroprocesoarelor memoria cache este dispusă în majoritatea cazurilor pe două nivele:

Cache Level 1 – sau L1 : se găseşte montat direct în microprocesor şi poate reţine doar o mică cantitate de date (la procesoarele fabricate după anul 1997 – intre 16 şi 128 de kilobaiţi). Microprocesorul este cea mai rapidă componentă hardware din întreg calculatorul, iar această memorie funcţionează la aceiaşi viteza ca şi microprocesorul.

Cache Level 2 – sau L2 : se găseşte fie tot în componenţa microprocesorului fie undeva pe placa în care este montat microprocesorul în cazul calculatoarelor mai vechi. Cache-ul L2 poate funcţiona la aceaiaşi viteză ca şi microprocesorul sau la o viteză inferioară, dar în toate cazurile la o viteză superioară faţă de memoria RAM. (altfel nu s-ar justifica prezenta acestuia)

Cache Level 3 sau L3: este posibil sa avem de a face si cu al treilea nivel de cache, denumit L3. Acesta indeplineste aceleasi functii ca si cache-ul L2.

Mai mult cache, mai multă performanţă…

Cache-ul L2 este adus în discuţie deseori atunci când trebuie achiziţionat un microprocesor.  Microprocesoarele performante (şi scumpe) sunt dotate întotdeauna cu mai multă memorie cache decât microprocesoarele cu o performanţă mai redusă dar mult mai ieftine.

Totuşi preţul plătit pentru mai mult cache nu este direct proporţional cu performanţa pe care o poate dezvolta microprocesorul.  Dacă la un microprocesor din aceiaşi gamă ii vom dubla cache-ul L2 de la 2MB la 8MB extra cache-ul va profita doar anumitor aplicaţii iar performaneţele nicidecum nu se vor dubla ci vor creşte procentual cu 10-20% luand în consideraţie arhitecturile actuale.

Astazi cache-ul L2 in cazul unui microprocesor din gama medie de preturi atinge o capacitate de cativa megabaiti. ( 512KB – 8MB)

Alte dispozitive echipate cu memorie cache

Nu numai microprocesorul este echipat cu memorie cache. Pentru a atenua din viteza scăzută de care dau dovadă dispozitivele electronico-mecanice precum hard disk-ul sau unităţile optice, acestea sunt dotate cu o anumită cantitate de memorie cache proprie. Viteza de prelucrare a datelor va creşte cu cât acestea se vor găsi într-un anumită zonă de memorie rapidă (cache sau RAM) şi nu direct pe suprafaţa de stocare a unui dispozitiv de stocare.

Browserele web si cache-ul

Este posibil ca atunci când întâmpinăm probleme cu anumite pagini web sa auzim să primim un mesaj în legătura ce conţine cuvântul „cache”. Uneori, aceasta memorie cache trebuie stearsă pentru a rezolva probleme de afisare a paginilor web.

Trebuie să ştim de la bun început ca această memorie cache nu are legătură cu dispozitivele electronice menţionate de mai sus, ci este un spaţiu stocare (pe hard disk in cazul unui PC) unde browserele stochează temporar o parte din conţinutul paginilor web pe care le accesăm. Această zonă tampon are rolul de a îmbunătăţi viteza de încarcare a paginilor prin accesarea loacală a unor elemente (imagini de exemplu) şi nu prin descarcarea acestora de pe serverul web de fiecare dată.

S-a ars… Se mai poate face ceva?

Intr-o vreme, auzeam ca „strainii” nu mai repara obiectele electronice, ci le arunca direct la gunoi. „Ai naibii strainii astia! Isi permit…”, ziceau unii cand auzeau povestea trista a electronicelor aruncate la gunoi. Dupa cum vom vedea in continuare, nu toate componentele electronice pot fi reparate, iar uneori reparatia se poate dovedi o alegere neinspirata si costisitoare. 

Cat despre partea cu aruncatul la gunoi, calculatoarele se bucura de o viata mai lipsita de griji. Riscul de a ajunge cu totul la gunoi este mic, asta daca tinem cont ca un calculator este altcatuit din mai multe componente standardizate, care se pot schimba la costuri rezonabile. Bineinteles, unii dintre noi se intreaba daca la randul lor aceste componente inlocuibile pot fi reparate.

De cele mai multe ori, raspunsul este unul negativ. Componentele fara parti in miscare (adica 100% electronice) nu se repara.  De ce? In primul rand, atunci cand defectiunea priveste chip-ul principal, trebuie să știm că acesta nu se gaseste de cumparat. Chiar daca am putea face rost de un chip identic (de la o alta componenta defecta) e nevoie de aparatura sofisticata pentru a putea opera inlocuirea. (chipurile sunt montate intr-un sistem de fabricatie robotizat)  Aici este o poveste mai lunga, căci unele chip-uri pot fi inlocuite, iar altele nu. În cazul componentelor scumpe, precum laptopurile, se practică dezlipirea și relipirea chipurilor principale, precum cel care tine de chipsetul plăcii de bază sau chipul video.

In al doilea rand, trebuie avute in vedere si costurile reparatiei, care ar putea depasi cu mult valoarea componentei defecte.

Componente comune

Mai sunt si cazuri fericite, atunci cand defectiunea s-a limitat la componente comune precum un condensator, tranzistor, rezistor etc. Condensatorii, de exemplu, pot fi inlocuiti cu altii cu aceleasi specificatii fara prea mare bataie de cap. Condensatorii se gasesc din abundenta pe placile de baza, dar si pe alte componente cum ar fi placile video, placile de sunet, tunerele TV etc.

Mai jos, in schimb, putem oberserva un caz irecuperabil unde chip-ul infierbantat a topit in jurul sau si circuitele din jur.

Garantia

Atunci când sunteţi într-o asemenea situaţie trebuie să returnaţi componenta firmei de unde aţi achiziţionat-o. De cele mai multe ori, specialiştii firmei o vor verifica şi în majoritatea cazurilor nu vor face altceva decât să constate decesul componentei.
Dacă componenta se află în garanţie şi defecţiunea s-a produs în timpul unei funcţionări normale, vanzatorul este obligat să vă înlocuiască componenta. Daca incercati sa returnati o placa cu urme de defecte fizice (crapaturi de exemplu) sau cu parti arse ca in imaginea de mai sus aceste nu vor fi primite in garantie.

Daca in cazul defectelor fizice  cauzate de utilizator, este de inteles de ce nu pot fi reperate in temeiul contractului de garantie, in cazul componentelor din care a iesit fum in timpul unei functionari normale  riscul  defectiunii este transferat cumparatorului fara sa existe vreo justificare rezonabila.

Atunci cand o componeta a fost victima unui scurt circuit care a lasat urme fizice atunci putem cataloga componenta ca fiind una „arsa” si ne putem gandi deja la alte lucruri si nu la repararea acesteia.

La aceasta categorie putem include:

Memoria RAM – un modul de memorie defect in 99,9% din cazuri ajunge la gunoi sau la centrele de reciclare.

Procesorul – daca a intevenit un defect intern este timpul sa va ganditi sa va alaturati clubului colectionarilor de procesoare. Un procesor defect este imposibil de reparat.

In schimb, daca defectul este unul extern, cum ar fi un pin rupt (in cazul procesoarelor echipate cu pini) – sunt sanse foarte bune de recuperare. 

Placa  de baza

Unele placi de baza arata ca tocmai scoase din cutie, dar nu functioneaza de fel. Placile de baza sunt componente complicate care contin o gramada de chipuri complexe interconectate prin circuite in mai multe straturi, la care se alatura si o sumedenie de condensatoare, tranzistoare, rezistoare si alte componente.  In cazul unei placi de baza  sunt foarte multi „suspecti de serviciu”.

Un caz fericit in care placa de baza se poate recupera 100% este in cazul in care defectul este unul software. O reprogramare a chip-ul care contine BIOS poate repune placa in functiune.

Sunt totuşi unele componente se pot repara…

Monitorul clasic cu tub catodic se numără pintre cele mai reparabile componente. Similitudinile dintre televizoare şi monitoare face ca aceste componente fie accesibile pentru specialiştii în domeniu. In momentul de fata devalorizarea dramatica a CRT-urilor pune problema rentabilitatii unei astfel de repatii avand in vedere ca manopera si piesele schimbate pot depasi usor valoarea monitorului

Imprimantele – in special daca defectiunea tine de partea mecanica. Datorita proceselor de frecare, imprimantele au anumite subansamble care necesita inlocuire după atingerea unui anumit numar de pagini. 

Monitorul LCD in special daca defectiunea tine partea de alimentare. Inlocuirea panoul de afisare cu cristale lichide pentru un monitor obisnuit nu este rentabilă, din moment ce costurile pot depăsi valoarea acestuia. Doar in cazul echipamentelor mobile (latop de exemplu) înlocuirea unui display-ului se poate dovdedi rentabilă.

Unitatea optica se poate de asemenea repara în măsura în care defecţiunea este una ce ţine de mecanica interioară. Spre deosebire de un monitor reparat, de la o unitate  optica reparata datorita vibratiilor mari  care  apar in timpul functionarii ne putem astepta în orice moment la surprize. Cea mai bună soluţie în acest caz fiind cumpararea uneai noi în cazul în care problemele recidivează.

Sursa de alimentare se poate repara de asemenea, aceasta fiind mai putin sofisticata din punct de vedere electronic.

© 2002 - 2014 | Toate drepturile rezervate incepator.pinzaru.ro · Software · Hardware · Ajuta · Despre ·Autentificare