• Home
• Arhiva articole
• Arhiva Q & A
• Troubleshooting
• Despre site

Subscribe

Comanda Copy (Copiere) si Paste (Lipire)

 

Copy (Copiere) este comanda la care trebuie să vă gândiţi ori de câte ori doriţi să faceţi o copie a unui fişier în altă parte. „În altă parte” poate însemna orice mediu de stocare care permite scrierea de fişiere şi care oferă suficient spaţiu de stocare pentru fişierul ales.

Copierea se realizează într-o ordine cât se poate de logică:

 1.Specificaţi ce doriţi să copiaţi

Selectaţi cu un clic fişierul pe care doriţi să-l copiați, folositi tastele SHIFT sau CONTROL pentru selectie multipla.

Faceţi apoi un clic pe iconiţa Copy sau Copiere din bara de instrumente pusa la dispozitie de Windows Explorer. Putem folosi la fel de bine si   tastatura pentru a da comanda de copiere, prin combintia de taste CTRL+C.

Windows nu va reacţiona în nici un fel atunci când daţi comanda Copy, pentru că încă nu aţi specificat unde doriţi să realizeze copierea.

 2. Specificaţi adresa la care doriţi să faceţi copierea .

Este de ajuns sa navigaţi către adresa dorită. Dacă doriţi ca o copie  a fişierului selectat să ajungă în dosarul My Documents, deschideţi dosarul My Documents. În mod similar, deschideţi orice alt dosar unde doriţi să se realizeze copierea. Daca, de exemplu, de aflam pe discul C: in folderul My Documents si dorim sa copiem pe discul D: in folderul Arhiva e suficient sa accesam acest folder.

 3. Paste

Pina acum doar am selectat un fisier, am apasat butonul Copy sau am folosit combinatia de taste CTRL+C. E posibil sa ne fi luat cu altele si sa uitam de primii pasi pe care i-am facut. In acest caz nu se va intampla nimic.

Pentru a finaliza procedura de copiere fie apasam buton Paste, sau lipire, fie apasam combinatia de taste CTRL + V.

 4. Se copie…

În funcţie de mărimea fişierului care urmează să fie transferat pe un mediu de stocare, dar şi în funcţie de performanţa pe ansamblu a calculatorului, procesul de copiere se poate realiza extrem de rapid sau poate dura minute bune.

Copierea unui fişier de 100 kilobaiţi se realizeaza instantaneu, în timp ce copierea unui fişier de 300 de megabaiţi durează câteva zeci de secunde sau chiar mai mult.

Performanţele componentelor hardware implicate în procesul de copiere influenţează în mod direct durata procesului de copiere.

Mă pot mulţumi şi cu versiuni mai vechi ale unor programe?

Indiscutabil, programele noi vin cu facilităţi în plus şi pot îndeplini unele sarcini mai bine faţă de programele mai vechi care se încadrează în aceeaşi categorie. Cu toate acestea, diferenţele dintre două programe de calitate, unul mai vechi şi unul de ultimă oră, nu sunt chiar atât mari pe cât lasă se înțeleagă producătorii de software.

Trebuie să vă gândiţi că şi în urmă cu trei ani se puteau face lucruri remarcabile cu calculatorul, iar atunci nu existau decât programele care astăzi au ajuns să fie categorisite ca învechite. Dacă o companie software vă promite mare cu sarea la lansarea unui nou program trebuie să vă mai astâmpăraţi entuziasmul, pentru că la fel se întâmpla şi în urmă cu ceva timp la lansarea primei versiuni sau a unei versiuni inferioare a aceluiaşi program.

În concluzie, dacă nu aveţi probleme cu bugetul ultima versiune este cea mai recomandabilă. Dacă însă bugetul nu vă permite să cumpăraţi ultima versiune, nu trebuie să lăsaţi totul baltă. În acest caz trebuie să studiaţi piaţa să aflaţi ce firme mai produc programe asemănătoare, care este diferenţa dintre un program sau altul. Nu trebuie uitate programele gratuite care pot fi transferate foarte simplu pe hard diskul dumneavoastră dacă le găsiţi odată indentificate pe Intenet

Cum gasim un fisier ratacit?

Acum două luni am lucrat la un document l-am salvat pe hard disk dar acum nu mai e de gasit? Ce facem?  În astfel de situaţii cea mai bună soluţie se poate dovedi dialogul Find (Găseşte).

Cu dialogul Find putem găsi orice fişier, bineînţeles cu condiţia ca acesta să existe pe un mediu de stocare conecatat la calculator.

Orice căutare porneşte de la două criterii cât se poate de logice:

1.Ce se caută?

Dacă ştim numele fişierului puteţi spune că am luat un start perfect. În majoritatea cazurilor vom găsi fişierul în cel mai scurt timp daca acesta este rezident pe un mediu de stocare conectat la calculator.

Dacă nu mai ştim numele fişierului, nu e totul pierdut putem porni căutarea specificând câteva criterii generale de căutare, pe care le veţi afla în continuare.

2.Unde se caută?

• Pe toate dispozitivele de stocare?
• Pe toate hard-disk-urile?
• Doar pe un anumit mediu de stocare?
• Într-un anumit dosar?

Windows – Dialogul Find

Acesta dialog răspunde la tasta F3 sau la combinaţia de taste Windows + F, sau poate din meniului Start selectând Căutare > Fişiere sau foldere

Opţiuni avansate de căutare

Orice indiciu precum doar începutul numelui, extensia, marimea fişierului sau altele pot fi folosite împotriva fişierului rătăcitor. Puteţi astel restrânge aria de căutare specificând:

• Data când a fost modificat fişierul ultima dată
• Ce dimensiuni are fişierul
• Ce tip este fişierul
• Daca să se facă distincţia dintre majuscule şi minuscule

Cautare text

Aceasta optiune ne ofera posibilitatea de a cauta un cuvânt sau un grup de cuvinte în interiorul fişierelor existente.

Dacă nu vă aduceţi aminte nici un detaliu cu privire la nume, data, tip, dar va aduceţi aminte că fişierul pe care-l căutaţi avea ca subiect oxigenul – puteţi spune dialogului Find să caute toate fişierele care conţin cuvântul oxigen. Înarmaţi-vă cu rabdare daca recurgeţi la căutare de text în interiorul fişierelor.

Căutări inteligente – cu asterix

Atunci când doriţi să faceţi o căutare inteligentă va trebui să vă aduceţi aminte de caracterul denumit „asterix”, care este folosit ca înlocuitor universal. Dacă nu ştiţi denumirea, nici măcar pe aproape, caracterul asterix vă poate scoate din impas.

Orice se semnalizează cu asterix-punct-asterix. Acesta este punctul de plecare pentru diverse combinaţii care vă ducă spre fişierul sau fişierele căutate.

„Orice” fişier care se termină cu extensia specificată. Dacă ştiţi că ceea ce căutaţi puteţi restrânge căutarea doar la anumite tipuri de fişiere. Căutarea va da rezultate mult mai precise dacă eliminaţi din start anumite de tipuri de fişiere.

Folosiţi…	…pentru a căuta…
*.*	Orice fişier! Nu este chiar cea mai bună ideee de începe căutarea…
a*.*	Orice fişier caută orice fişier care începe cu a
ab*.*	Orice fişier care începe cu ab
*.mp3	Orice orice fişier cu extensia mp3
ab*.mp3	Caută orice fişier care începe cu ab şi are exetensia mp3

Ce este defragmentarea?

Atunci când conţinutul unui fişier este distribuit în locaţii diferite pe suprafaţa de stocare a hard disk-ului acesta este fragmentat. Fragmentarea nu pune nici o clipă în pericol integritatea datelor stocate, în schimb face ca viteza de accesare a unui fişier să scadă ca urmare a deplasării repetate a capului de citire/scriere în diferite puncte ale suprafeţei de stocare.

Prin defragmentare – fragmenetele aparţinând unui fişier sunt mutate în aceiaşi locaţie pe suprafaţa discului, ceea ce face ca viteza de accesare să nu fie limitată decât de performanţele tehnice ale hard disk-ului.

Cum apare fragmentarea fişierelor?

Pe un hard disk proaspăt formatat nu apare problema fragmentării deoarece spaţiul de stocare este umplut în ordine.  Acest lucru nu mai este posibil după ce a intervenit ştergerea de fişiere. Golurile care apar datorită ştergerii de fişiere sunt umplute cu alte fişiere dar care nu au exact aceleaşi dimensiuni ca şi fişierele şterse. Dacă un fişier nu încape în spaţiul de stocare eliberat, acesta va fi împărţit în fragmente şi distribuit în alte zone de stocare disponibile.

Sa defragmentam în Windows

Disk Defragmenter este utiliatarul care vine la pachet cu sistemul de operare Windows. Acesta poate fi pornit printr-un clic pe butonul Defragmentare acum (Defragment now) din secţiunea Instrumente (Tools) a unei unităţi de stocare.

Mai întai este recomandabil să analizăm gradul de fragmentare executând  un clic pe butonul Analiză (Analyze). Windows va analiza procentul de fragmentare a fişierelor şi ne va anunţa dacă este indicat sau nu să rulamprocedura de defragmentare.

Defragmentarea se realizeză doar asupra fişierelor din partiţia selecta selectată. Va trebui să rulăm procedura de defragmentare pentru fiecare partiţie în parte.

Procesul de defragmentare este un mare consumator de timp. În funcţie de mărimea unităţii defragmentate dar şi de gradul de fragmentare acest proces poate dura chiar şi ore întregi. Dacă avem de lucru la calculator putem opri în orice moment defragmentarea pritr-un clic pe butonul Oprire (Stop) sau Pauză (Pause)

Nu putem defragmenta în bune condiţii un disc care nu are cel puţin 15% spaţiu de stocare liber. Windows ne va avertiza dacă discul pe care dorim să-l defragmentăm nu întruneşte procentul de spaţiu liber necesar.

Comanda Delete şi fişierele

Ce putem face cu comanda delete?

Comanda delete este responsabila cu stergerea atunci cand o folosim împreună cu un fişier.

De ce stergem fişiere? Filozofia spaţiului ocupat…

Atunci când spaţiul de stocare disponibil se apropie de limită, este momentul să facem curăţenie printre fişierele existente. Comanda Delete sau Ştergere este cea care ne permite să eliberam spaţiul de stocare prin eliminarea fişierelor de care nu mai avem nevoie.

Ce se întâmplă cu fişierele şterse?

Fişierele şi dosarele şterse nu vor mai figura în lista fişierelor şi dosarelor conţinute de un mediu de stocare. Acest lucru înseamnă că nu mai putem accesa fişierele şterse, în schimb putem benefica de spaţiul de stocare eliberat în urma operaţiunii de ştergere.

Pot şterge orice fişier?

• Mediile de stocare doar pentru citire precum CD-ROM-ul sau DVD-ROM-ul, nu suportă nici un fel de modificare, prin urmare ştergerea de fişiere este imposibilă. Daca totuşi incercam să ştergem vom fi serviţi cu un mesaj de eroare.

• Dacă un fişier este folosit de un program care rulează operaţiunea de ştergere va eşua.

• Pentru ca anumite datele conţinute să fie în singuranţă, unele medii de stocare au protectie la scriere. Va trebui să poziţionaţi elementul de protecţie în poziţia care permite scrierea de date.

Se mai pot recupera fişierele şterse?

Tocmai am şters hardul de la firmă! Voi fi concediat?

Windows trimite implicit fişierele şterse la Coşul de recilare. Fişierele ajunse la Coşul de reciclare sau Recycle bin se pot recupera foarte simplu.

Fişierele care au fost eliminate din Coşul de Reciclare sau care nu ajuns niciodată acolo nu se pot recupera cu intrumentele puse la dispoziţie de Windows. Există software specializat în recuperarea fişierelor. Astfel de programe pot recupera fişiere şterse daca sunt utilizate într-o periodă scurtă de timp dupa ce fişierele au fost şterse.

Cum se şterg de fapt fişierele…

Orice mediu de stocare deţine un fel de registru de evidenţă a fişierelor, denumit generic TOC de la table of contents. În mare, acest registru conţine denumirea, dimensiunea, atributele şi adresa fizică a fişierelor pe suprafaţa de stocare a discului.

Atunci când ştergem un fişier eliminam de fapt din registru intrarea corespunzătoare fişierului, baiţii folosiţi pentru stocarea fişierului rămânând în continuare la locul lor. Dacă între timp aceşti baiţi nu au fost suprascrişi (deoarece spaţiul care fusese alocat fişierului este acum raportat ca disponibil) este posibil să recuperam fişierul cu ajutorul unui program specializat în operaţiuni de acest gen.

Dacă ne răzgândim la timp – Coşul de reciclare

Pentru ca să nu ştergem din greşeală fişiere încă folositoare, Windows nu şterge definitiv fişierele de pe hard disk ci le trimite mai întâi la „coşul de reciclare”.
Numai hard disk-urile beneficiază de un coş de reciclare, fişierele şterse de pe o dischetă sau alt mediu de stocare sunt şterse definitiv fără a mai putea fi recuperate.
Răscolind prin coşul de reciclare putem recupera o parte din fişierele şterse sau le putemi şterge definitiv pe cele aflate acolo.

Coşul de reciclare nu face minuni!

• Coşul de reciclare are o capacitate de stocare care nu poate fi depăşită.

• Dacă mărimea unui fişier nu se încadrează în limitele de stocare a coşului de reciclare acesta va fi şters definitiv.

• În cazul în care nu este loc pentru toate fişierele şterse de dumneavoastră, Windows va şterge definitiv fişierele mai vechi din coşul de reciclare pentru a putea face loc fişierelor proaspăt şterse.

Atentie! Fişierele ajunse la coşul de reciclare nu eliberează spaţiul de pe disc pentru că în realitate fişierele sunt mutate într-un dosar creat de Windows şi denumit Recycled.

Extensia şi viruşii deghizaţi

Sa nu ne lăsăm păcăliţi de o extensie falsă

Sistemele de operare moderne nu afişează extensiile fişierelor care sunt asociate cu unul din programale instalate. Aceasta nu ar fi un inconveninet dacă nu ar exista ceea ce numim viruşi.

Acunderea extensiei adevărate a unui fişier alături de un nume cât mai incitant pentru fişierul în cauză este une din tehnicile obişnuite de răspândire a unor viruşi sau alt software maliţios.

Prin disimularea extensiei adevărate unii utilizatori pot crede că un fişier face parte din categoria fişierelor  inofensive care datorită structurii lor interne nu pot conţine niciodată viruşi sau alte instrucţiuni maliţioase. În această categorie, cele mai răspândite fişiere sunt cele ce conţin informaţie audio-vizuală:

• text (exemplu: formatele .txt, .rtf)
• imagini (.jpg, .gif, .png, .bmp, .tif, etc)
• video (.mpg, .avi, .mov, .vob, .mkv, etc)
• audio (.mp3, .aac, .wma, etc)

În imaginea de mai jos putem observa cu un virus se deghizează la umbra extensiei .jpg, făcând utilizatorul neexperimentat să creadă că în faţă are nişte fişiere cu imagini şi nu fişiere executabile care pot conţine viruşi.

Pentru ca deruta să fie şi mai mare fişierele executabile deghizate mai sus aparent in imagini imprumută pictograma (iconiţa) pe care Windows-ul o foloseşte pentru simbolizarea dosarelor (folderelor) Astfel tentaţia de a face dublu clic şi a vizualiza „conţinutul” este şi mai mare.

Aceleaşi fişiere atunci când ne sunt afişate în cadrul unui program de file sharing P2P ( DC++ de ex) vor fi afişate cu extensia completă. Trebuie să fim doar atenţi la ce descărcăm. Nu strică să analizăm şi alte elemente care pot da de gol un virus, precum mărimea indentică a mai multor fişiere, in cazul  ilustrat mai jos – 44.07 kB.

Să afişăm extensia!

Pentru a şti ce extensie au fişierele cu care lucram, pentru a putea modifica extensia în scopul ascunderii anumitor fişiere de ochii curioşilor, şi mai ales pentru a evita preluarea unor viruşi este recomandat să optam pentru afişarea extensiilor cunoscute în managerul de fişiere.

În cazul managerului de fişiere incorporat în sistemul de operare Windows trebuie să procedăm in următorul fel:

• deschidem My Computer (Computerul meu)
• din meniul Tools (Instrumente) selectăm Folder Options (Optiuni foldere)  (acelasi rezultat il obtinem daca apelam la iconita optiunea Folder Options pe care o gasim in Control Panel)
• In sectiunea View (Vizualizare) deselectăm optiunea: Hide extensios for known file types (Ascunde extensia pentu pentru tipurile de fisier cunoscute)

Rezultatul?

Windows Explorer va afişa si extensia fişierelor în cauză,  care de data aceasta va avea terminatia .exe.

BD (bluray) – discul de 25GB

Nevoia de spatiu

Conceputul de disc optic de densitate foarte mare si cu o capacitate de stocare pe masura nu este unul nou. Chiar dacă reprezenta o tehnologie de top la momentul lansarii pe piata, in 1996, DVD-ul nu oferea spaţiu suficient de stocare pentru conţinutul video de inaltă densitate. În aceste condiţii încă din anul 1998 Sony, Philips şi Pionner au inceput lucrul la ceea ce azi s-a concretizat în formatul blu-ray. Primele unităţi optice compatibile blu-ray au aparut pe piaţă în anul 2006 sub forma unor bluray playere.

Utilizare

Principala utilizare a discurilor blu-ray este in momentul de faţă este cea de mediu de stocare pentru filmele de înaltă definiţie si pentru distributia jocurilor pe consolele Play Station 3. Ca mediu de stocare pentru utilizatorii obisnuiti discurile blu-ray inca nu sunt foarte populare datorita preturilor in special pentru discurile inscriptibile.

Capacitate de stocare

La fel cum DVD-urile au adus o capacitate de stocare de aproximativ 6 ori mai mare decat ultraraspanditul Compat Disc (CD), discurile blu-ray (BD) vin cu o capacitate de stocare de aproximativ 6 ori mai mare decat cea a unui DVD obisnuit. Totul pe aceiasi suprafara standard de 12CM.

Tip	Marime	Capcitate single	Capacitate Dual layer
Disc standard	12 cm, single sided	25 GB (23.28 GiB)	50 GB (46.56 GiB)
Disc mini	8 cm, single sided	7.8 GB (7.26 GiB)	15.6 GB (14.53 GiB)

Capacitatea de stocare a fost marita folosindu-se o reteta deja consacrata: reducerea distanteleor dintre piste si a marimii pit-urilor.

Spre deosebire de CD-uri si DVD-uri care sunt citite cu ajutorul unei raze laser de culoare rosie, tehnologia blu-ray se bazeaza pe o raza de culoare… ia ghiciti… albastra… (de unde si denumirea)

O alta noutate adusa de discurile blu-ray este rezistenta mai buna la zgarieturi datorita aplicarii unui strat special polimeric ce acopera suprafata de stocare si care o sa tina o vreme preturile destul de ridicate. Aceasta supra protectie a aparut datorita pozitionarii stratului de inregistrare mult mai aproape de fata citibila a discului. Un CD spre exemplu are pozitionat stratul de stocare la o adancime de 1mm fata de un disc bluray.

1X = 4.5MB/s

Da un in cazul unui CD un 1X echivaleaza cu 150KB/s, iar in cazul unui DVD un X echivaleaza cu 1.38MB/s discurile blu-ray au ridicat standardul la 4.5MB pe secunda.

	Rata de transfer		Timp de scriere a unui disc blu-ray(minute)
	Mbit/s	MB/s	Single Layer	Dual Layer
1×	36	4.5	90	180
2×	72	9	45	90
4×	144	18	23	45
6×	216	27	15	30
8×	288	36	12	23
12×*	432	54	8	15

*Teoretic, pe piata inca nu exista unitati capabile sa atinga aceasta viteza

Blu-ray si continutul video HD (High Definition)

Continutul video de inalta definitie necesita un suport de stocare de inalta densitate… cu o capacitate de stocare pe masura. O imagine statica la rezolutie standard presupune prezenta a 300 de mii de pixeli (640×480) pe cand una de inalta definitie presupune prezenta a doua milioane de pixeli (1920×1080). Asadar este necesara o cantitate destul de mare de date date daca dorim continut de inalta defintie.

In prezent ne putem bucura de peste 3500 de titluri in format bluray. Daca la inceput aveau privilegiul de a fi lansate si in varianta blu-ray doar titluri de prima-mana sau block-bustere, astazi sunt lansate pe blu-ray ultimele noutati dar si titluri mai vechi cu… sau fara pretentii.

Puteti verifica disponibilitatea unui titlu aici:

Discurile blu-ray au avut de infruntat un format rival si anume HD-DVD-ul. Cititi aici informatii despre războiul formatelor.

PC Card, Card Bus, Express Card

Personal Computer Memory Card International Association

PCMCIA este o asociaţie internaţională ce a luat fiinţă în anul 1989 cu scopul de a implementa standarde pentru diverse dispozitive ce pot fi ataşate în special echipamentelor portabile: laptop-uri,  PDA-uri, camere digitale etc. Standardele PCMCIA ţin cont de o serie de factori critici pentru aceste dispozitive:

• fiabilitate
• consum redus de energie
• dimensiuni reduse

De-a lungul timpului tot mai multe dispozitive hardware au fost concepute să încapă într-un card  de dimensiuni reduse ce poartă sigla PCMCIA:

• hard disk-uri
• unităţi de stocare flash
• memorie RAM
• fax/modem-uri
• plăci de reţea (wireless sau Ethernet)
• adaptoare pentru interfeţe USB şi FireWire
• adaptoare Bluetooth
• tunere TV şi FM
• cititoare de carduri
• placi de sunet

PC Card, Card Bus si ExpressCard

Prima implementare a standardelor PCMCIA a luat forma cardurilor PC Card de mărimea unei cărţi de credit: 54mm x 85.4mm, şi între 3.3 şi  10.5 mm grosime.

CardBus

In anul 1995 asocitia a PCMCIA a lansat o noua interfaţă pe 32 de bit denumită CardBus. Pastrand acelasi dimensiuni precum si compatibilitate cu standardul anterior interfaţa CardBus pe 32 de bit a permis conectarea unor dispozitive mai rapide, oferind o latime de bandă de maxim 133MB/s. Standardul CardBus este întalnit în dotarea majorităţii laptopurilor fabricate in intervalul 1997-2007.

Dacă laptop-ul dumnevoastră nu dispune de porturi USB 2.0 sau FireWire, puteţi adăuga cardul de mai sus care să rezolve această problemă.

Express Card

Express Card este cea mai nou standard promovat de cei de la PCMCIA. Acesta utilizează intefaţa PCI-Express 1X, care are o lăţime de bandă de 250 MB/s. Acest standard, din pacate, nu ma este backward compatible asa ca nu vom putea folosi vechile carduri PCMCIA sau Card Bus impreuna cu un slot express card.

Dimensiuni PC Card si CardBus

Înainte achiziţiona un produs ce poartă sigla PCMCIA trebuie să fiţi siguri că este compatibil echipamentul în care urmează să fie introdus. Pentru aceasta, trebuie să ştiţi ce tip de card-uri acceptă echipamentul în cauză şi ce tip de card este acela pe care doriţi să-l cumpăraţi. Cardurile mai vechi sunt concepute pentru interfaţa PC Card  funcţioneză şi împreună cu interfaţa Card Bus. (compatibilitate în urmă – „backward compatibility)

Un alt aspect important referitor la caracteristicile unui card îl constituie grosimea acestuia. În funcţie de grosime cardurile pot fi de trei tipuri:

TIP	Dimensiuni: lătime/lungime/ grosime	Utilizare tipică
Type I	54 mm/85 mm/ 3.3 mm	Carduri de memorie Flash, RAM, ROM
Type II	54 mm/85 mm/ 5.5 mm	Plăci de reţea, fax/modem, porturi USB,FireWire, adaptoare Bluetooth
Type III	54 mm/85 mm/ 10.5 mm	Hard disk-uri PCMCIA

Dimensiuni express card

PC – de la Personal Computer

De ce unele calculatoare sunt personale?

Probabil că aţi tot auzind vorbindu-se de calculatoare personale, mai ales că, în momentul de faţă folositi un calculator personal.

PC-ul este calculatorul de acasă, de la birou, din şcoli, şi aproape de peste tot acolo unde apar calculatoare destinate utilizării de către o singură persoană la un moment dat. Printre atuurile care fac din PC-uri cele mai răspândite calculatoare ar fi: preţul de achiziţie accesibil oricărui tip de buget şi existenţa unui număr impresionant de programe gata să acopere orice nevoie personală sau profesională.

Pe 12 august 2011 s-au împlinit 30 de ani de lansarea pe piata a primul PC.

PC – de la Personal Computer

Iniţial PC-urile purtau denumirea de IBM PC, fiind calculatoare dezvoltate şi create de către compania americană IBM. (International Bussines Machines Corporation) Termenul de Personal Computer fiind o marca a acestei companii.

Astăzi termenul de PC se referă la orice calculator personal, indiferent de producător. O bună vreme a fost folosită sintagma „compatibil IBM PC” pentru a desemna calculatoarele create de către alţi producători decât IBM dar care funcţionau excat ca şi un PC original.

Această distincţie original şi compatibil este lipsită de importanţă în momentul de faţă, deoarece mai bine de 95% dintre calculatoarele personale sunt create de către diverşi producători şi nu de către compania IBM.¹

Pentru majoritatea utilizatorilor contează mai puţin cine a creat primul calculatorul personal, preţul calculatorului şi specficaţiile componentelor hardware fiind mult mai importante.

Calculatoarele Apple. De uz personal dau nu PC-uri…

Calculatoare Apple sau Macintosh (sau mai simplu doar „Mac”) sunt calculatoare de uz personal dar nu sunt PC-uri. Acestea sunt produse în exclusivitate de către firma americană Apple Computer şi pina nu de mult au folosit hardware şi incompatibil cu PC-urile. Incepand cu anul 2006, strategia companiei a fost accea de a se adopta o platforma hardware comuna cu PC-urile dar sistemul de opeare proprietar al companiei – MAC OS – a ramas (oficial) in continuare destinat in exclusivitate doar calculatoarelor Apple.

Calculatoarele Apple se remarca printr-un design ergonomic si non-conformist. Datorită preţului sensibil mai mare decât al unui PC, MAC-urile sunt mai puţin răspândite în Europa. În ţări precum S.U.A sau Japonia Mac-urile sunt calculatoare comune cu o cota de piata de aproximativ 1/3.

Apple II

Primul caclulator personal de succes a fost Apple II şi a fost lansat în anul 1977. La apariţia PC-ului în anul 1981, calculatoarele Apple erau superioare acestuia din multe puncte de vedere.

1. Compania IBM nu a uitat cine a creat de fapt calculatorul personal. „De ce să cumperi un compatibil, când poţi avea originalul?” – una una dintre lozincile folosite de IBM pentru promovarea propriilor calculatoare personale. [↩]

Dimensiunea reala si dimensiunea pe disc a unui fisier

Pentru a intelege diferentele dintre dimensiunea reala si dimensiunea pe disc a unui fisier trebuie sa stim mai intai ce este un cluster.

Un cluster reprezintă cea mai mică cantitate din spaţiul de stocare care poate fi alocată unui fişier.

Fişierele ocupă întotdeauna un număr întreg de clustere ceea ce face ca spaţiul de stocare neocupat din cadrul unui cluster să fie irosit.

Clusterele de dimensiuni reduse sunt indicate dacă discul urmează să fie locul de stocare a multor fişiere de dimensiuni reduse. În acest fel evită risipirea unei cantităţi însemnate din spaţiul de stocare. Totuşi clusterele de dimensiuni prea reduse pot încetini sensibil viteza în lucrul cu fişierele.

În tabelul de mai jos puteţi analiza care este dimensiunea unui fişier şi spaţiul de stocare care-l ocupă acesta pe disc.

Dimensiunse fişier	Clustere folosite	Dimensiune pe disc
3 baiţi	1	8 Kilobaţi (1×8)
18 kilobaiţi	3	24 kilobaiţi (3×8)
103 kilobaiţi	13	104 kilobaiţi (13×8)

*În cazul folosirii unor clustere de 8 kilobaiţi.

Pentru uzul general al hard unui hard disk valoarea implicită a clusterelor  este de departe cea mai recomandată pentru utilizatorii obisnuiti. Totusi daca nu rezistati tentatiei, aveti la dispozitie doua posibilitati de a modifica dimensiunea implicita a clusterelor:

1. Din cadrul utiliatarului de formatare pus la dispozitie de Windows, selectand valoarea dorita.

2. Sau, ceva mai complicat dar si cu optiuni avansate, folosind comanda format. Sintaxa de bază a comenzii format este următoarea:

format [literă unitate]

Dacă aţi ajuns la concluzia că trebuie să schimbaţi valoarea implicită a clusterelor trebuie să adăugaţi un paramentru pe lângă  sintaxa de bază a comenzii:

format [literă unitate] / [parametru]

Parametrul pentru schimabarea clusterul: este A:valoare cluster. Valoarea clusterelor poate fi următoarea: 512, 1024, 2048, 4096, 8192, 16k, 32k, 64k.

Pentru a formata discul C:, cu o dimensiune a clusterului de 4 kilobaiţi (4096 de baiţi) trebuie să tastaţi următoarea comandă:

format c: /a:4096

Verificarea erorilor din Windows

Cititi si erorile de stocare.

Sa verificam erorile

Cel mai la indemana utilitar de verificare al erorilor este cel inclus in Windows. Pentru a-l accesa procedam in urmatorul fel:

1. Selectam unitatea dorită, iar din meniul de context selectam Proprietăţi (Properties) (Meniul de context este accesabil printr-un clic dreapta pe iconiţa unităţii de stocare)

2. În cadrul dialogului Properties selectaţi pagina Instrumente (Tools)

3.Pornim utiltarul de verificare al erorilor printr-un clic pe butonul Verificare Acum (Check Now) din pagina Instrumente (Tools)

Utilitarul de verficare a hard diskului

Reparare automată a erorilor de sistem

Fără această opţiune activată va trebui să confirmaţi dacă doriţi ca Windows să corecteze o anumită eroare identificată. Pentru utilizatorul obişnuit contează mai puţin ce tip de erori corectează Windows atât timp cât aceste erori sunt corectate. Este recomandat să verificaţi discurile cu această opţine activată.

Scanare şi recuperare sectoare defecte

Cu această opţiune activată Windows verifică erorile de sistem, căută eventualele sectoare defecte şi încercă să recupereze datele care mai pot fi cititite. Această operaţiune este mai complexă şi în consecinţă durează ceva mai mult. Repararea automată a erorilor este realizată automat şi nu mai trebuie să bifaţi prima opţiune.

Verificare automata

Verificarea erorilor nu se efectueza numai la comanda noasta ci si automat de catre sistemul de operare Windows atunci cand aceasta detecteaza erori in structura fisierelor. Aceasta procedura este initiata in faza de incarcare a sistmeului de operare pentru un control deplin asupra discului. Asadar nu e nevoie sa ne panicam daca ne trezim cu un ecran albastru in timp sistemul de opeare Windows incepe sa se incarce.

Erorile de stocare

Ce sunt erorile?

Erorile trebuie văzute ca neconcordanţa dintre datele care apar ca fiind stocate şi datele care se găsesc efectiv pe un mediu de stocare. Erorile pot fi împărţite în două mari categorii:

Erori de structură (sau logice) – Acest tip de erori apar în cadrul tabelei de alocare a fişierelor şi dosarelor. Cel mai comun tip de eroare se manifestă prin afişarea eronată a spaţiului de stocare disponibil.  Utiliarele specializate in corectarea erorilor pot corecta rapid acest tip de erori des întâlinite.

Cum apar astfel de erori?  Tocmai s-a întrerupt curentul electric? Calculatorul s-a blocat şi a trebuit să apelaţi la butonul reset?  Un program care tocmai se instala s-a blocat? Este posibil ca în urma acestor evenimente să fi apărut unele inconsistenţe în structura fişierelor şi dosarelor.

Erori de suprafaţă

Acet tip de erori au legătură cu hardware-ul în sine şi se manifestă prin apariţia unor sectoare defecte fizic pe suprafaţa de stocare.

Din moment ce dischetele sunt o amintire, hard disk-ul este in prezent cel mai predisupus dispozitiv de stocare la astfel de erori. Capul de citire al hard diskului pluteste la o distanta de 0,3 microni fata de suprafaţa de stocare, asa că orice atingere dintre capul de citire si suprafaţa de stocare poate rezulta in apariţia unor puncte deteriorate in care biţii nu pot fi stocaţi corect. (erori magnetice)

Datele stocate în cadrul unui sector devenit defect sunt pierdute. În urma verificării suprafeţei de stocare, firmware-ul hard disk-ului sau sistemul de  operare izolează sectoarele defecte pentru ca stocarea datelor să se realizeze în condiţii de siguranţă.

Erorile de suprafaţă, mult mai grave de altfel pot interveni in situaţii diverse:

• Manipulare neatentă. Hard disk-urile sunt dispozitive sensibile şi suportă în general şocuri de doar câteva sute de grame. Dacă aţi scăpat hard disk-ul pe podea consideraţi-vă o persoană norocoasă dacă nu v-aţi ales cu sectoare defecte.

• Supraîncălzire. Discurile ce reţin informaţia se învârt cu un număr de rotaţii cuprins între 4400 şi 15.000. Temperaturile excesive atinse de un hard disk pot cauza defecţiuni. (aveţi şi opţiunea instalării unor sisteme de răcire a hard disk-ului dacă observaţi că acesta încălzeşte foarte tare)

• Întreruperea bruscă a curentului electric. Hard disk-urile actuale sunt destul de rezistente la şocurile provocate de întreuperea bruscă a curentului electric în timpul scrierii sau accesării de date. Totuşi nu este cu totul exculsă posibilitatea avarierii suprafeţei de stocare.

Bad sectors

Sectoarele defecte sunt numite în popor „bed-uri” denumire provenită de la „bad sectors”. După un anumit timp de funcţionare orice hard disk este expus la apariţia „bed-urilor”. În majoritatea cazurilor „bed-urile” care apar reprezintă o cantitate neînsemnată din spaţiului de stocare (sub 0,001 % în cazul hard disk-urilor actuale).

Astăzi un hard disk beneficiază si de sectoare de rezervă – spare sectors în engleză. Atunci când electronica hard disk-ului detectează un sector defect îi scoate din uz, inclocuindu-i adresa cu una din cele ale sectoarelor de rezervă.  Acesta este şi motivul pentru care astăzi la un hard disk nu mai observăm raportate sectoare defecte spre deosebire de generatiile mai vechi de hard disk-uri.

Garanţia unui hard disk nu acoperă sectoarele defecte decât atunci când numărul acestora este neobişnuit de mare.

SMART – Self-Monitoring, Analysis, and Reporting Technology (tehnologie de auto analiza si monitorizare a hard disk-ului)

Totusi daca un hard disk a inceput sa apleze la sectoarele de rezervă acesta este un semn că pe viitor este posibil sa avem probleme şi este indicat să nu-l mai folosim pentru stocarea de date importante. Pentru a verifica starea de sănătate a hard disk-ului avem la dispoziţie tehnologia SMART care ne prezintă diverse informatii cum ar fi numarul ciclului de porniri/opriri, numărul de ore de funcţionare, temperatura,  sau daca s-a apelat la sectoarele de rezervă:

Ce este o partiţie?

Orice hard disk are cel puţin o partiţie, adică o zonă în care datele sunt stocate conform unui anumit standard denumit generic sistem de fişiere. O partiţie se poate întinde peste tot spaţiul de stocare disponibil, situaţie în care hard discul primeşte doar o singură literă de acces.

Dacă spaţiul de stocare al hard disk-ului este divizat în mai multe parţii, vor exista mai multe litere de acces – fiecare literă oferind accesul către o anumită partiţie.

În Windows XP, versiunea în limba română, veţi întâlni un termen sinonim pentru partiţie şi anume „volum”.

La ce sunt bune partiţile totuşi?

Partiţiile permit o gestionare mai bună a datelor înmagazinate de un hard disk. Astfel puteţi crea o partiţie special pentru sistemul de operare, una pentru documentele create de dumnevoastră, alta pentru muzica preferată si aşa mai departe.

O partiţie este tratată de sistemul de operare ca şi cum ar fi un hard disk în sine. Chiar dacă în realitate datele sunt stocate pe acelaşi disc, atunci când spaţiul de stocare al unei partiţii va ajunge la limită sistemul de operare nu va da buzna peste spaţiul de stocare atribuit altei partiţii.

Avand în vedere că literele de acces nu spun prea multe de la sine, parţiile pot fi etichetate după propria dumnevoastră imaginaţie. Partiţia pe care stocaţi muzică o puteţi denumi pur si simplu „Muzica”.

Literele de unitate (Drive letters)

Literele de unitate au fost convenite cu ceva timp în urmă pentru calculatoarele personale IBM si cele compatibile. Din punct de vedere convenţional lucrurile sunt cât se poate de simple:

– orice unitate de stocare este individualizată prin câte o literă urmată de două puncte A: , B: , C:

– se începe de la litera A

În sistemul de operare Windows unitatea de dischete este reprezentată de litera A:, iar primul hard disk este reprezentat de litera C:, restul hardware-ului de stocare primeşte literele ce urmează lui C.

Ce este un DVD-RAM?

Un DVD-RAM este un disc reinscriptibil din familia DVD-urilor ce oferă un spaţiu de stocare care  se comportă ca o dischetă imensă din punct de vedere al utilizatorului. Aceasta înseamă că se pot şterge şi copia fişiere direct din interfaţa sistemului de operare fara sa fie necesare programe specializate de scriere.

Windows XP/Vista, Mac OS X sau Linux suporta lucrul direct cu discurile DVD-RAM, cu menţiunea ca sub Windows XP sunt suportate doar discurile formatate in sistem FAT32. (instalând softul InCD se îmbunătăţeşte suportul pentru DVD-RAM)

Ciclul de scrieri/rescrieri este de 100.000 de mii.

Acest tip de stocare prezintă avantaje incontestabile faţă de standardele DVD-RW sau DVD+RW, dar face ca acest tip de disc să fie incompatibil cu o parte din echipamentele DVD-Player sau DVD-ROM,  chiar şi o parte însemnată dintre unităţile de inscripţionare fiind străine de acest standard.
Totusi unii producători de seamă precum Panasonic, Hitachi, Toshiba sau LG Electronics promovează acest standard.

Capacitatea de stocare

Primele versiuni de discuri reinscriptibile aveau o capacitate de 2.6 GB single sided si 5.2GB in varianta cu doua fete. (double sided)

Acum discurile au aceiasi capacitate ca si variantele obisnuite 4.7GB respectiv 9.2GB

Ce este un sistem de fisiere?

Ansamblul de reguli după care fişierele sunt numite, stocate şi organizate formează un sistem de fişiere.

Spre exemplu, sistemul de fisiere FAT32 aloca intr-o anumita ordine anumite cantitati de baiti responsabili cu stocarea informatiilor despre un fisier:

Offset	baiti	Informatie stocata
0 ~ 7	8	Denumire fisier
8 ~ 10	3	Nume extins
11	1	Atribut
12 ~ 21	10	Rezervat
22 ~ 23	2	Data crearii
24 ~ 25	2	Data fisierului
26 ~ 27	2	Numarul primului cluster
28 ~ 31	4	Marime fisier

Se pune problema alegerii unui sistem de fişiere atunci când formatam un disc, instalam un hard disk nou sau atunci când instalam sistemul de operare.

Windows si sistemele de fisiere

Sistemul de operare Windows este legat de existenţa urmatoarelor sisteme de fişiere majore:

FAT – File Allocation Table (sau FAT16)

Este sistemul de fişiere cu cea mai mare vechime în deservirea mediilor de stocare. Dezvoltat iniţial pentru sistemul de operare MS-DOS  acest sistem de fişiere poate fi accesat din orice versiune de Windows.

FAT se descurcă de minune împreună cu mediile de stocare ce dispun de un spaţiu de stocare redus. Dischetele pot fi formatate folosind doar acest sistem de fişiere.

FAT 32

Începând cu Windows 95 OSR2 orice versiune de Windows poate recunoaşte şi folosi discurile formatate cu acest sistem de fişiere.
Acest sistem de fişiere aduce îmbunătăţiri sistemul original FAT, da dovada de o rapidate foarte buna dar treptat a fost abandonat de catre utilizatori datorita limitarii capacitatii de stocare a unui fisier la maxim 4 gigabaiti.

NTFS

Este un sistem de fişiere superior sistemului FAT si standardul de azi in ceea ce priveste stocarea datelor pe hard disk. Un calculator ce rulează Windows Vista , Windows 2000, Windows XP sau Windows NT 4.0 Service Pack 4 poate accesa o partiţie formatată cu acest sistem de fişiere. Orice altă versiune de Windows nu înţelege sistemul de fişiere NTFS in mod nativ, dar se poate apela la unele programe specializate care ofera suport fie numai de accesare a datelor, fie suport complet citire/scriere.
Acest sistem de fişiere este îmbunăţit periodic (de obicei odată cu lansarea unei noi versiuni de Windows)
Cele mai noi versiuni ale acestui aduc îmbunătăţiri importantante în privinţa:

– encriptararii fişierelor
– arhivarii fişierelor
– sau tehnicilor avansate de recuperare a datelor

ISO 9660 si UDF

Acestea sunt stadarde ce tin de stocarea datelor pe discurile optice (CD/DVD/Blu-ray)  si sunt accesibile din orice sistem de operare modern.

Limitări ale sistemelor de fişiere

Un sitem de fişiere impune anumite reguli de stocare. Iată ce privesc cele mai importante reguli:

• cantitatea maximă de baiţi gestionabilă. Unele sisteme de fişiere pot administra câteva zeci de gigabaiţi pe când altele câteva mii.

• limitele în care se pot denumi fişierele, numărul de caractere precum şi caractere permise în denumire.

• maximul de baiţi ce pot intra în componenţa unui fişier.

Astăzi un sistem de fişiere performant nu impune nici o restricţie care ar putea să deranje un utilizator obişnuit. Altfel supus, dumnevoastră aveţi posibilitatea de denumi şi organiza fişerele după bunul plac.

FAT

• Suportă partiţii de maxim 4 gibabaiţi.
• Mărimea unui fişier nu poate depăşi 2 gigabaiţi.
• Este inutulizabil împreună cu hard disk-urile actuale

FAT 32

• Suportă partiţii de la 512 megabaiţi pînă la 2 Terabaiţi (2000 GB)
• Mărimea unui fişier nu poate depăşi 4 gibaiţi
• Nu poate fi folosit pe dischete

NTFS

• Suportă partiţii mai mari de 2 Terabaiţi. 10 megabaiţi este valoarea minimă recomandată care poate fi alocată unei partiţii.
• Mărimea unui fişier este limitată de mărimea partiţiei!
• Nu poate fi folosit pe dischete
• Nu este compatibil cu Windows 95, 98 şi Millenium Edition.

Stocarea permanenta, semi-permanenta, si temporara

1.Stocarea permanentă

Mediile de stocare ce nu permit modificarea conţinutului intră în categoria stocării permanente. Dacă vă întrebaţi ce medii de stocare nu permit modificarea conţinutului trebuie să aflaţi că există numeroase medii concepute doar pentru citire. Astfel de medii sunt asociate cel mai adesea cu termenul ROM – Read Only memory – Memorie doar pentru citire. Mediile optice precum CD-ROM-ul, DVD-ROM-ul, sau cipurile electronice ROM, reprezintă cele mai cunoscute medii cu stocare permanentă.

Chiar dacă nu poartă eticheta ROM în categoria stocării permanente se încadrează şi mediile de stocare înregistrabile o singură dată. Dacă mediile ROM nu permit adăugarea de date, mediile înregistrabile permit scrierea de date o singură dată sau în mai multe etape până la epuizarea conţinutul. Spaţiul de stocare odată ocupat cu date nu mai poate fi recuperat, informaţia rămânând stocată permanent.

2.Stocarea semi-permanentă

Dispozitivele de memorie ce permit modificarea conţinutului (scrierea sau citirea de date) se încadrează în categoria stocării semi-permanente. Accesarea sau scrierea frecventă de date necesită dispozitive cu o astfel de stocare.
Caracteristica de semi-permanenţă nu intră în conflict cu posibilitatea de stocare a datelor pe termen lung. Datele pot rămâne stocate atât timp cât este necesar, pe întreaga durata de viaţă a mediului de stocare. (chiar şi zeci de ani de zile)
Hard disk-ul, discheta, mediile optice reinscriptibile reprezintă cele mai comune soluţii de stocare semipermanentă.

3.Stocarea temporară

Dispozitivele cu stocare temporară sunt dispozitive 100% electronice (fără părţi în mişcare) ce condiţionează reţinerea datelor de prezenţa unui curent electric. Odată ce prin circuitele dispozitivului de stocare nu mai curge curentul electric necesar datele stocate se pierd irecuperabil.

5 intrebari despre memorie

1. Toate calculatoarele au memorie?

Da, toate calculatoarele au în dotare dispozitive hardware responsabile cu reţinerea informaţiei. În lipsa acestor dispozitive funcţionarea unui calculator electronic nu ar fi posibilă. Până şi un calculator de buzunar are la dispoziţie o anumită cantitate de memorie, necesară pentru efectuarea operaţiilor şi afişarea rezultatului.

2. Ce se poate în stoca memoria calculatoarelor?

Orice fel de informaţie poate fi stocată în memoria calculatoarelor datorită unui sistem ce permite codificarea informaţiei ca o serie de valori numerice. Text, imagini, sunete, secvenţe audio video, şi orice altceva.

3. Cât timp poate fi reţinutã informaţia?

Unele dispozitive reţin informaţia doar atât timp cât calculatorul primeşte curent electric, iar altele păstrează informaţia pentru o utilizare ulterioară. Dispozitivele ce pot reţine informaţia temporar alcătuiesc aşa zisa memorie internă a calculatorului.
Dispozitivele care păstreză informaţia pentru o utilizare ulterioară alcătuiesc memoria externă a calculatorului. Este ceva cu totul banal, ca memoria externă să folosească medii de stocare care pot păstra informaţia şi mai bine de cincizeci de ani.

4. Ce este un mediu de stocare?

Mediul de stocare sau suportul de stocare, este componenta fizică a unui dispozitiv de stocare pe care ajung informaţiile să fie efectiv înmagazinate. Cu ajutorul diferitor tehnlogii infordiferite medii de stocare sunt folosite pe pentru a se obţine într-un final acelaşi rezultat – stocarea informaţiei într-o formă denumită „binară” sau digitală.

Mediile de stocare pot fi fixe, adică sunt parte integrantă a unui dispozitiv de stocare, sau pot fi detaşabile. Mediile de stocare detaşabile pot fi separate de dispozitivul de stocare şi folosite împreună cu un alt dispozitiv de stocare compatibil. Discheta şi compact discul sunt două exemple de medii de stocare detaşbile.

5. Mediile de stocare permit adãugarea, modificarea, sau ştergerea informaţiei?

Orice calculator personal foloseşte un dispozitiv principal de stocare a informaţiei, care permite atât adăugarea de noi informaţii, cât şi modificarea sau ştergerea informaţiilor deja existente. Pe lângă acest dispozitiv de memorie principal, denumit hard disk, pot exista (şi există mai întotdeauna) şi alte dispozitive care permit citirea şi scrierea datelor.

Există medii de stocare precum discheta care pot fi atât scrise cât şi rescrise, dar există şi medii de stocare precum compact discul obişnuit care nu pot fi decât citite. Pentru scrierea informaţiei este necesar ca atât dispozitivul de stocare cât şi mediul de stocare să permită acest lucru.

Anatomia unui hard disk

1. Disc sau discuri neflexibile din metal (platane) acoperite cu un strat de material magnetizabil. Aceste discuri sunt învârtite de un motor ce poate dezvolta o viteză de rotaţie de ordinul miilor de rotaţii pe minut (RPM). În prezent hard disk-urile obişnuite sunt cotate la viteze ce încep de la 5400 de rotaţii pe minut.

2. Braţ deplasabil care conţine capul de citire/scriere. În cazul în care un hard disk conţine mai multe platane suprapuse, atunci fiecare dintre acestea sunt deservite de un cap de citire/scriere propriu.

3. Un al doilea motor care poate deplasa capul de citire scriere în orice punct al suprafeţei de stocare.

4. Parte electronică ce controlează activităţile de citire/scriere şi de transferare a datelor dinspre şi către calculator. În componenţa acestei părţi intră şi o cantitate redusă de memorie ultrarapidă de tip cache.

5. Carcasă din metal în care sunt încapsulate componentele mecanice şi o parte din cele electronice. Această carcasă are rolul de a se comporta şi ca un radiator prelunând caldura degajată de discurile ce se rotesc la viteze foarte mari.

Pentru comparaţie, banda unei casete audio se deplasează pe sub capul de citire cu o viteză de aproximativ 5-10 cm pe secundă (~0,3 km/h), în timp viteza de rotaţie a discurilor unui hard disk depăşete şi 136 km/h!

Ce sunt virusii?

Malware: virusi, spyware, adware, troieni, viermi & co…

Termenul de virus este asociat, impropriu de altfel, cu orice sofware infiltrat intr-un fel sau altul in calculatorul nostru si care produce efecte nocive.

Termenul corect in care putem incadra orice software nelegitim – inclusiv virusii – este acela de malware (de la malicious software) sau, mai pe romaneste, sofware maliţios.

DEX: MALIŢI//ÓS ~oásă (~óşi, ~oáse) Care posedă maliţie; înclinat spre rău; răutăcios; caustic. [Sil. -ţi-os] /<fr. malicieux, lat. malitiosus .

Sa facem cunostinta cu cele mai raspandite tipuri de sofware malitios, ca mai apoi sa tratam mai pe larg virusii.

Troieni

Troenii sunt un prim tip de software malitios. Denumirea de troian vine de la faimosul cal troian dat in „dar” de greci troienilor si care a fost  introdus de catre acestia in inpenetrabila cetate. Daca la suprafata giganticul cal se prezenta ca un dar, in interior era plin cu soldati care au si cucerit cetatea.

Troienii care ne dau calculatorul peste cap functioneaza dupa acelasi principiu. Sofware-ul la suprafata pare unul legitim si folositor care ne invita sa-l descarcam si sa-l rulam, dar in interior contine cod sursa malitios care poate pune stapanire pe calculator.  Odata rulat codul malitios  poate oferi acces neautorizat catre calculator, transmite informatii, sterge fisiere, restrictiona accesul catre diverse resurse, etc.

Un exemplu de astfel de troian este „Antivirus2008”, troian deghizat tocmai intr-un program antivirus, si care odata instalat lanseaza alerte false anuntand descoperirea unui intregi armate de virusi in calculatorul gazda.

Viermi

Viermi – acest tip de malware nu infecteaza fisiere, dar prezinta caracteristica de automultiplicare si transmitere prin retea. In general un vierme este capabil sa ofere acces neautorizat la calculatorul gazdă.

MS Blaster este unul dintre cei mai celebri viermi din ultimii ani. Speculând unele slăbiciuni ale sistemului de operare Windows XP (pină la service pack 2) acesta se transmite prin reţeaua locală şi reuşeste să se instaleze pe calculatoarele neprotejate.  Odată ajuns pe calculatorul gazdă acesta ininţiază procedura de inchidere automată a calculatorului lăsăndu-i utilizatorulzui doar un minut la dipsoziţie pentru salvarea documentelor deschise,

Spyware (sau programe spion)

Acest tip de malware odata intrat in functiune monitorizeaza munca pe care o facem la calculator. Monitorizarea poate consta in raportarea site-urilor vizitare, a parolelor folosite pentru logare, si a altor diverse informatii personale.  De obicei aceasta monitorizare nu ramane secreta, si aceste tip de  malware se exterioreaza prin instalarea de programe nedorite sau alte malware-uri, accesarea aleatorie a  unor adrese de internet, instalarea de toolbar-uri (bare de utlităţi) in browser, etc.

Virusi

Dacă aţi văzut filmul Ziua Independenţei (Independence Day), s-ar putea să fi rămas cu o părere bună despre viruşii de calculator, deoarece un astfel de virus a salvat întreaga omenire de la o foarte bine organizată invazie extraterestră. Se pare că producătorii filmului nu ştiau prea multe despre calculatoare sau mai ales despre viruşi, din moment ce viruşii sunt programe concepute ca oricare alte programe, şi pot funcţiona doar pe un anumit sistem de operare. Dar poate că extratereştii foloseau Windows pentru a-şi organiza invazia spre Pământ, orice este posibil…

Ce sunt totusi viruşii?

Viruşii sunt programe (software) rău intenţionate de către autorii lor, în scopul de a da peste cap buna funcţionare a unui calculator, de a sterge sau sustrage informatii, sau pur si simplu de  în scopul de a deranja pe utilizatori. Nu toţi viruşii produc pagube  dar cu siguranţă toţi viruşii sunt deranjanţi.

Asemănarea unor astfel de programe cu viruşii biologici nu este întâmplătoare deoarece atât viruşii biologici cât şi viruşii calculatoarelor au efecte nocive, şi în acelaşi timp, ambele specii sunt capabile de auto multiplicare si de infectare a gazdei.

Viruşii nu sunt altceva decât nişte instrucţiuni legale din punctul de vedere al sistemului de operare dar care, prin felul cum acţionează produc efecte nedorite. Mai jos puteti observa o portiune de codul sursa a unui virus celebru, si anume virusul CIH, care odata activat incerca in ziua de 26 aprilie sa rescrie BIOS-ul calculatorului si sa stearga datele de pe hardisk.

IsKillComputer:
                        ; Get Now Month from BIOS CMOS
                        mov     ax, 0708h
                        out     70h, al
                        in      al, 71h
                        xchg    ah, al

                        ; Get Now Day from BIOS CMOS
                        out     70h, al
                        in      al, 71h
                        xor     ax, 0426h       ; 04/26/????
                        jne     DisableOnBusy

Viruşii infectează fişiere

Instructiunile continute de un virus (adica virusul in sine) se ataşează fişierelor de pe un mediu de stocare, devenind parte integrantă a respectivelor fişiere, fişierele modificate devenind fişiere infectate, sau dacă vreţi… purtătoare ale virusului. Fişierele vizate sunt în cea mai mare parte fişierele executabile, deoarece atunci când se rulează  programul in sine se ruleaza şi instrucţiunile adăugate de virus.

Odată ce un fişier infectat a fost rulat, virusul din interior devine activ. Virusul devenit activ începe să se comporte aşa cum a gândit şi l-a programat autorul.

Prima grijă a unui virus este aceea de a infecta cât mai multe fişiere ale calculatorului gazdă, în speranţa că acestea vor ajunge să fie rulate şi pe alte calculatoare. Unii viruşi încearcă se transmită prin reţeaua locală,  alţii folosesc Internetul ca mediu de propagare, si o buna parte se raspandesc prin schimbul de fisiere dintre utilizatori.

Cine fabrică viruşi?

Persoane cu cunoştinţe avansate în domeniul programării calculatoarelor, şi care nu au altceva mai bun făcut. Din raţiuni de afirmare, răzbunare, plictiseală, sau cine ştie ce alte motive s-au creat până astăzi zeci de mii de viruşi.
Unii viruşi au provocat pagube de milioane de dolari, iar autorităţile au reuşit în unele cazuri să tragă la răspundere penală persoanele implicate în conceperea şi distribuţia virusului.
Cu toate acestea producţia de viruşi continuă nestingherită deoarece identificarea autorului unui virus este o misiune aproape imposibilă, dacă autorul şi-a luat toate măsurile de precauţie necesare.

Cum adică produc pagube?

Cum ar fi să vă treziţi peste noapte fără nici un fişier pe hard disc? Ar fi o situaţie cel puţin supărătoare, dacă nu un dezastru, pentru cei care aveau stocate pe hard disc fişiere importante. Mulţi viruşi de-a lungul anilor au fost special concepuţi pentru a şterge anumite fişiere sau chiar întregul hard disc al calculatorului gazdă.

Un virus celebru reuşea chiar să afecteze hardware-ul calculatorului astfel încât utilizatorul se alegea cu un calculator nefuncţionabil, şi era obligat să facă cheltuieli pentru repunerea în funcţiune.

Alţi viruşi pur şi simplu umblă la sistemul de operare, ceea de duce la o funcţionare necorespunzătoare a restului programelor, precum şi întregului sistem în sine.

Virusii moderni incearca sa colecteze informatii personale de pe calculatorul infectat si sa le transmita catre o anumita adresa. (de exemplu parole)

Programele Antivirus

Există o întreagă industrie antivirală formată din programe capabile să detecteze şi să elimine viruşii. Aceste programe acţionează ca un paravan între viruşi şi sisemul de opeare examinând fişierele de pe orice mediu de stocare conectat la calculatorul protejat, şi ofera protectie efectiva impotriva viruşilor blocand executarea instructiunilor virale.

Virusii pot fi in general caracterizati printr-o semnatura proprie. Adica o portiune de cod unica, care nu se regaseste in alti virusi sau alte programe. Pe baza acestei semnaturi atunci cand un  program antivirus scaneaza continutul unui fisier poate detecta daca acesta contine sau nu cod malitios.

Mai mult, programele antivirus contin si un set de metode heuristice de detectie a virusilor. Aceste metode le putem privi ca pe un fel de cei sapte ani de acasa al unui program antivirus. Un program performant analizand continutul poate gasi suspcioase unele din instructiunile continute si ne poate alerta in acest sens.

Totusi cea mai buna protectie ramane cea bazata pe o baza de date la zi cu semnaturi de virusi. In acest scop programele antivirus isi updateaza uneori zilnic baza de semnaturi.  [nggallery id=2]

Interfata cu utilizatorul

Ce este interfaţa?

Din punct de vedere al utilizatorului interfaţa reprezintă felul cum se prezintă un software pe ecranul calculatorului.

Ceea ce prezintă un program prin interfaţa sa este tot este de regulă si tot ceea ce poate face pentru dvs. De exemplu, interfaţa programului din imaginea alaturată permite căutarea unui număr de telefon după nume sau după număr.
Dacă doriţi să căutaţi un număr de telefon după alte criterii va trebui să apelaţi la serviciile altui program, care face acelaşi lucru şi care oferă mai multe opţiuni de căutare.

Interfata grafica vs interfata text

Interfaţa de tip text este tipică pentru era de început a calculatoarelor, când hardware-ul lent şi capacitatea memoriei, nu permitea folosirea graficii. Interfaţa de tip text, necesită cunoaşterea şi memorarea unui număr de comenzi, care trebuie mai apoi introduse într-o formă foarte strictă.

O interfaţă grafică este în primul rând practică, permiţând utilizarea calculatorului într-un mod simplu şi rapid. Introducerea graficii a permis simbolizarea diferitor acţiuni, prin asocierea cu imagini expresive.

Ce sunt pictogramele sau iconiţele?

Pictogramă, pictograme, s.f. Desen sau şir de denesene simbolice, sugestive, pric care se sunt redate obiectele şi ideele în unele sisteme primitive de scriere. – Din fr. pictogramme [DEX]

Pictogramele folosite de calculatoare au ca scop declarat simbolizarea de comenzi ce pot fi date calculatorului. Desemenea, pictogramele sunt folosite pentru a simboliza anumite resurse hardware, anumite date din memoria calculatorului, şi orice alteceva care se poate simboliza.

Pentru a nu merge prea departe cu simbolizarea, de regulă pictogramele sunt de obicei etichetate cu un cuvânt sugestiv.

Elemente comune de interfata

Casetele de text

Casetele de text apar ori de câte ori trebuie furnizate anumite informaţii calculatorului. Locul în care puteţi introduce textul este semnalizat printr-o linuţă clipitoare care, după cum ştiţi deja, poartă denumirea de cursor.

După ce aţi terminat de introdus textul apăsaţi tasta Enter sau butonul de comandă corespunzător.

„X”-ul, sau cum se masoara viteza unitatilor optice

Rata maximă de transfer a datelor se numără printre factorii cei mai importanţi care caracterizează performanţele unei unităţi optice. Rata de transfer maximă este măsurată în kilobaiţi (KB) sau megabaiţi (MB) pe secundă, dar este echivalată în „X”. „X-ul” este o unitate de măsură preferată kilobaiţilor sau megabaiţilor pe secundă din motive de marketing. Pentru mulţi utilizatori 52X sună mai interesant decât 7800 kilobaiţi pe secundă.

Un „X” are valori diferite, în funcţie de mediul de stocare la care care este avut în vedere:

Bariere tehnnologice

Rata de transfer a datelor este determinată într-o bună măsură de viteza de rotaţie a mediului de stocare. Acest fenomen de interdependenţă între rata de transfer şi viteza de rotaţie a dus la apariţia unei bariere tehnlogice cauzate de structura electronico-mecanică a unităţilor optice. Iată care ar fi principale fenomene secundare ce pot fi cauzate de creşterea numărul de rotaţii ale disc-ului :

• Vibraţii ale discului. Poziţionarea corectă a razei laser pe un disc ce vibrează este greu de realizat şi consumă timp.
• Încălzirea mediului de stocare. Fenomenele de frecare ce se produc la viteze mari de rotaţie duc la încălzirea considerabilă a discului. Câteva grade în plus pot duce la alterarea stratului de stocare fotosenzitiv şi implict la pierderea datelor stocate.
• Un număr de rotaţii prea mare poate duce şi la dezintegrarea discului în unitate. Acest eveniment are mari şanse de reuşită dacă discul este fisurat. Dacă aţi auzit de discuri care pur şi simplu au explodat în momentul în care erau citite nu trebuie să fiţi sceptic, unii utilizatori au parte şi de astfel de evenimente.

Dintr-un alt punct de vedere se poate susţine că stagnarea ratei de transfer este şi o chestiune ce ţine de menţinerea unui cost de fabricaţie scăzut. Tehnologia actuală permite fabricarea unor unităţi optice mai performante dar, acesta ar implica folosirea unor componente costisitoare ceea ce ar duce la un preţ final mult prea mare pentru buzunarul utilizatorul obişnuit. Având în vedere că segmentul cel mai dezoltat pe piaţa unităţilor optice este cel cuprins între 20$-50$ nu se anunţă prea curând vreo schimbare.

Rata de scriere/citire

Bluray 1X=4.5MB/s

Dacă in cazul unui CD un 1X echivaleaza cu 150KB/s, iar in cazul unui DVD un X echivaleaza cu 1.38MB/s discurile blu-ray au ridicat standardul la 4.5MB pe secunda.

	Rata de transfer		Timp de scriere a unui disc blu-ray(minute)
	Mbit/s	MB/s	Single Layer	Dual Layer
1×	36	4.5	90	180
2×	72	9	45	90
4×	144	18	23	45
6×	216	27	15	30
8×	288	36	12	23
12×*	432	54	8	15

*Teoretic, pe piata inca nu exista unitati capabile sa atinga aceasta viteza

Evolutie

Primele unităţi CD-ROM erau cotate la o viteză de 1x (1988). Mai apoi, au apărut uniţăţile cu viteză dublă – 2x (1990), iar în anul 1994 cele cu viteză cvarduplă – 4x. Caracteristicile comune ale unităţilor CD-ROM primitive (1X-4x) erau:

– rata redusă de transfer a datelor (la o viteză de 2x durata de copiere a unui CD de 700 MB trece de 40 de minute)

– preţurile ridicate şi uneori exorbitante (primele unităţi 4X costau aproape 1000$ în momentul lansării)

– fiabilitate (pentru preţul plătit unităţile CD-ROM se comportau ca nişte echipamente de folosinţă îndelungată)

Unităţile 16X au apărut în anul 1997, iar anul următor pe piaţă se puteau găsi deja unităţi 32X. În anul 1999 unităţile cotate la valori peste 40x erau cu totul obişnuite. De atunci şi până în prezent, rata de transfer a datelor a stagnat în jurul valorii de 50x.

Unităţile DVD-ROM si cele DVD-RW au cunoscut o traiectorie asemănătoare în privinţa preţurilor şi a performanţelor.

Memoria virtuală

De ce avem nevoie de memorie virtuală?

Memoria virtuală este o zonă de stocare temporară la care se apelează ori de câte ori un program necesită mai multă memorie RAM decât cea care se găseşte instalată într-un calculator.

Pentru ca memoria RAM să nu impiedice rularea unor programe atunci când aceastea au nevoie de mai mult spatiu de stocare,sistemul de operare foloseste spaţiul de pe hard disk ca o extensie a memoriei ram. Chiar dacă un calculator este echipat în realitate cu doar 64 de megabiţi de RAM, prin folosirea memoriei virtuale un program poate avea la dispoziţie până la 4 gigabaiţi de memorie. (in cazul unui sistem de operare pe 32 de biti)

Windows şi memoria viruală

Memoria virtuală ia forma unui fişier special pe hard disk care este folosit ca şi cum ar fi memorie RAM. Windows-ul permite unele setari in privinta memoriei virtuale. Aceasta in mod standard este create sub forma unui fisier denumit pagefile.sys pe acelasi disc (partitie) cu sistemul de operare.

Memoria virtuală încetineşte lucrul

Principalul neajuns al memoriei virtuale constă scăderea vitezei de lucru în momentele în care hard disk-ul este accesat frecvent. Hard disk-ul nu poate suplimenta cu succes memoria RAM deorece este un dispozitiv de câteva zeci sau chiar sute de ori mai lent decât aceasta. Pentru a intelege mai bine cum afecteaza  memoria virtuala viteza de lucru, vom apela la informatiile furnizate de producatorii unui joc.

În anul 1998 apărea pe piaţă jocul Unreal, iar producătorii prezentau foarte cinstit cum va rula jocul în funcţie de cantitatea de RAM ce se găseşte în calculatorul cumpărătorului:

– mai puţin de 16 Megabaiţi de RAM – nu se poate juca
– 16 Megabaiţi de RAM – Se poate juca dar cu accesări foarte frecvente a hard discului ce cauzează întreruperi în timp ce jucaţi
– 32 Megabaiţi de RAM – ceva mai puţine accesări ale hard discului în timpul jocului
– 64 Megabaiţi de RAM – Foarte bine! Probabil foarte puţine accesări ale hard discului
– 128 Megabaiţi de RAM – Ei da…!

Chiar dacă în prezent cerinţele de memorie sunt cu totul altele decât cele din anul de graţie 1998, se poate trage foarte simplu o concluzie: cu cât calculatorul are mai multă memorie RAM cu atât hard disk-ul va fi accesat mai puţin şi performanţa va creşte.

O desfăşurare fluentă a unui program presupune ca cea mai mare parte din date să fie stocate în memoria RAM şi doar o parte mai mică în memoria virtuală. În caz contrar, performanţa poate scădea în asemenea măsură încât unele programe devin practic inutilizabile.

Arsenalul de RAM necesar

Programele necesită o anumită cantitate minimă de RAM ca să poată funcţiona, sau ca să poată funcţiona corespunzător. Cerinţenţele de memorie RAM ale unui program sunt corespunzătoare momentului lansării pe piaţă. Un program mai vechi se va mulţumi cu hardware mai lent şi cu mai puţină memorie RAM. Nu aceleaşi lucururi se pot spune şi despre programele lansate recent.

Producătorii de software sunt interesaţi ca produsele lor să poate fi rulate pe cât mai multe calculatoare, motiv pentru care cerinţele de memorie RAM raman in limite rezonabile. Totuşi, următoarele programe necesită o cantitate mult mai mare de RAM decât programele obişnuite:

• programe de prelucrare audio-video, grafică, animaţie, proiectare asistată de calculator

În domeniul profesional sau semiprofesional lucrul se desfăşoară numai sub acoperirea unui microprocesor rapid şi a unei cantităţi de memorie RAM impresionante. Pentru nevoile casnice, chiar şi astfel de programe, funcţionează satisfăcător şi în prezenţa unui calculator cu dotări medii în privinţa memoriei RAM.

• jocurile video – aici ne referim la jocurile video cu grafica  de ultima generaţie. Acestea  necesită întotdeauna mai multă memorie RAM decât orice alte programe folosite de un utilizator obişnuit.

Denumire program	Tip Program	Minimul de RAM* (MB)
Microsoft Windows 98	Sistem de Operare	16
Unreal (1998)	Joc video	16
Microsoft Office 2000	Aplicaţii de birou	20
Microsoft Encarta 2002	Enciclopedie	32
Microsoft Windows XP	Sistem de operare	64
Microsoft Office 2003	Aplicaţii de birou	64
CorelDRAW Graphics 11	Grafică	64
Unreal II (2002)	Joc video	128
Thief 3 (2004)	Joc video	256
Painkiller (2004)	Joc video	384
Windows Vista Home (2006)	Sistem de operare	512
Mac OS X Leopard	Sistem de operare	512
Crysis (2007)	Joc Video	1024
Windows 7 (2009)	Sistem de operare	1024

*Atunci când producătorii unui program specifică un minim de memorie RAM necesară, însemnă că veţi putea rula respectivul program dar pentru performanţe superioare ar trebui să aveţi instalată mai multă memorie.

Uite fisierul, nu e fisierul…

L-am marcat cu atributul ascuns (hidden) şi acum nu-l mai găsesc

Windows nu afişeză fişierele de sistem şi cele marcate cu atributul ascuns „hidden”. Dacă veţi marca un fişier cu atributul hidden aveţi şanse să nu-l mai vedeţi afişat nici dumnevoastră daca nu veţi şti cum să utilizaţi opţiunile de vizualizare pentru fişiere şi dosare ascunse din Windows.

Opţiuni de vizualizare – Windows XP

Selectaţi meniul > Tools/Instrumente afişat de către My Computer > selectaţi Folder options/Opţiuni Folder

În cadrul dialogul Folder Optiuns/Opţiuni Folder selectaţi secţiunea View/Vizualizare. Pentru fişierte şi   dosare ascunse aveţi la dispoziţie două opţiuni:

Do not show hidden files and folders/Nu se afişează fişierele şi folderele ascunse

Show hidden files and folders/Se afişează fişierele şi folderele ascunse

Dialogul Folder Options (Opţiuni folder) poate fi accesat şi din Control panel

Ce sunt ferestrele?

Ferestre

Sistemul de operare care este folosit de sute de milioane de utilizatori poartă denumirea de ferestre. Dacă vă întrebaţi de când au devenit ferestrele aşa de importante pentru calculatoare, citiţi în continuare următoarele rânduri despre ferestre.

Ce este o fereastră?

O explicatie non tehnică ar fi aceea ca o fereastră este o porţiune de ecran distinctă, folosită de un program în scopul de a comunica utilizatorul. De regulă, ferestrele ocupă o porţiune de ecran dreptunghiulară sau chiar tot ecranul. Exista si ferestrele non-conformiste cu forme rotunjite si mai elegante.

Buton	Ce face?
	Minimize – Minimizare Acest buton va face ca fereastra să dispară de pe ecran, dar aceasta nu se  închide ci rămâne în fundal pentru o folosire imediată. Denumirea programului sau a ferestrei va fi vizibilă în bara de activităţi, de unde veţi putea aduce în prim plan fereastra executând un clic pe denumirea ferestrei .
	Maximize – Maximizare Apăsând acest buton o fereastră îşi va mări spaţiul de afişare până la limita maximă de afişare. Cele mai multe ferestre vor ocupa întreaga suprafaţă a ecranului atunci când veţi apăsa butonul maximize. Nu întotdeauna acest buton funcţionează, deoarece unele ferestre sunt concepute să ocupe doar o anumită porţiune de ecran şi nimic în plus. În această situaţie, apăsarea  butonului maximize nu va produce nici un efect.
	Restore – Restaurare Dacă aţi apăsat butonul de maximizare (maximize) şi fereastra şi-a mărit spaţiul de afişare butonul de mărime se va preschimba cu butonul de restaurare(restore). Apăsarea butonului Restore va restaura fereastra la mărimea iniţial avută.
	Close – Închidere Executaţi un clic pe acest buton pentru a închide o fereastră. Unele ferestre se vor închide automat dispărând pur şi simplu de pe ecran, altele vor afişa un mesaj înainte de a se închide. Va trebui să daţi un răspuns mesajului pentru a închide fereastra.

Aţi închis fereastra?
Toate ferestrele standard dispun în colţul din drepta sus de trei butoane de control. Apelând la aceste butoane puteţi mări sau micşora suprafaţa de afişare a ferestrei, puteţi închide fereastra, sau puteţi face alte lucruri. De departe, cel mai important buton este butonul de închidere simbolizat prin semnul .

Cum inchidem o fereastra

S-ar putea să vă uitaţi lung la o fereastră, să apasaţi Alt+F4 pentru a o închide, dar rezultatul să nu fie cel aşteptat. În loc de fereastra pe care doreaţi să o închideţi, s-a închis altă fereastră de pe ecran. Combinaţia de taste Alt+F4 închide fereastra cu care lucraţi în mod curent, denumită fereastră activă. Drept urmare, nu e de ajuns să vă uitaţi la o fereastră şi să apăsaţi Alt+F4, trebuie mai întâi să faceţi activă fereastra pe care doriţi să o închideţi.

De ce trebuie închise ferestrele?

Acolo unde sunt prea multe ferestre deschise, sunt şanse să se producă „curent”, ceea ce de regulă nu dă prea bine sănătăţii dumneavoastră.

Ferestrele folosite de calculatoare trebuie închise pentru elibera resursele calculatorului pentru alte programe. Orice fereastră deschisă consumă o parte mai mică sau mai mare din memorie, şi poate consuma şi din puterea microprocesorului, chiar şi atunci când nu este folosită. Dacă aveţi prea multe ferestre deschise şi doriţi să deschideţi un nou program, acesta va avea de suferit din cauza concurenţei, adică a celorlalte ferestre deschise care consumă resursele calculatorului.

Rata de transfer

Viteza cu care două dispozitive electronice realizează un schimb de date (transfer de date) denumirea de rată de transfer.

Rata de transfer este măsurată în mod trandiţional în biţi pe secundă (bps) .

Transferul de date poate fi înţeles ca procesul de mutare a unei anumite cantităţi de date dintr-o locaţie de memorie în altă locaţie de memorie. De regulă, transferurile de date se realizează între:

• între calculator şi dispozitivele sale de memorie (Datele conţinute de un DVD sunt transferate pe hard disk, anumite date conţinute de hard disk sunt transferate în memoria memoria RAM, s.a.m.d.)
• între două calculatoare (cum ar fi două calculatoare conectate într-o reţea)
• între calculator şi alte dispozitive electronice (imprimante, scanere, fax-uri, PDA-uri, echipamente audio-video, telefoane, sateliţi, case de marcat etc.)

Nu este nevoie de prezenţa unui calculator pentru a se putea vorbi de un transfer de date. Transmiterea unui fax presupune de asemenea realizarea unui transfer de date între cele două aparate conectate la linia telefonică. Multe alte echipamente electronice de sine stătătoare pot realiza un transfer de date.

Timpul costa bani

Transferul aceleiaşi cantităţi de date se poate realiza instantaneu sau poate dura ore întregi în funcţie de rata de transfer dintre echipamentele implicate.

Bitii pe secunda si internetul…

Dupa cum ati putut citi si mai sus, rata de transfer se masoara sau mai bine spus se vinde in biti pe secunda si nu in baiti.

Acest lucru produce in general confuzii cu privire la viteza conexiunii la internet.

De ce? Pentru ca fisierele pe care le folosim de zi cu zi, sunt masurate in megabaiti si nu in megabiti.

O viteza de 2 megabiti pe secunda insemna in realitate doar 256 kilobaiti pe secunde, din moment ce in componenta un bait intra 8 biti.

Inca nu stiti cu ce se mananca biti si baitii? Cititi aici.

Technologie	Bit/s	Byte/s	An
Codul morse (operator experimentat)	&00000000000000560000000.056 kbit/s	4 cps (~40 wpm)	1844
Modem 110 baud (symbols / second)	&00000000000001100000000.11 kbit/s	&00000000000000800000000.010 kB/s (~10 cps)	1956?
Modem 300 (300 baud) (Bell 103 or V.21)	&00000000000003000000000.3 kbit/s	&00000000000002400000000.03 kB/s (~30 cps)	1962
Modem 1200 (600 baud) (Bell 212A or V.22)	&00000000000012000000001.2 kbit/s	&00000000000009600000000.12 kB/s (~120 cps)	1976
Modem 1200/75 (600 baud) (V.23)	&00000000000012000000001.2/0.075 kbit/s	&00000000000012000000000.12/0.0075 kB/s (~120 cps)
Modem 2400 (600 baud) (V.22bis)	&00000000000024000000002.4 kbit/s	&00000000000019200000000.24 kB/s
Modem 4800 (1600 baud) (V.27ter)	&00000000000048000000004.8 kbit/s	&00000000000038400000000.48 kB/s
Modem 9600 (2400 baud) (V.32)	&00000000000096000000009.6 kbit/s	&00000000000076800000000.96 kB/s	1989
Modem 14.4 (2400 baud) (V.32bis)	&000000000001440000000014.4 kbit/s	&00000000000112000000001.4 kB/s	1991
Modem 28.8 (3200 baud) (V.34-1994)	&000000000002880000000028.8 kbit/s	&00000000000232000000002.9 kB/s	1994
Modem 33.6 (3429 baud) (V.34-1996/98)	&000000000003360000000033.6 kbit/s	&00000000000264000000003.3 kB/s	1996
Modem 56k (8000/3429 baud) (V.90)	&000000000005600000000056.0/33.6 kbit/s	&00000000000560000000005.6/3.3 kB/s	1998
Modem 56k (8000/8000 baud) (V.92)	&000000000005600100000056.0/48.0 kbit/s	&00000000000560010000005.6/4.8 kB/s	2001
Modem data compression (variable) (V.92/V.44)	&000000000005600300000056.0-320.0 kbit/s	&00000000000560030000005.6-32 kB/s
ISP-side text/image compression (variable)	&000000000005600300000056.0-1000.0 kbit/s	&00000000000560030000005.6-100 kB/s
ISDN Basic Rate Interface (single/dual channel)	&000000000006400000000064/128 kbit/s	&00000000000640000000008/16 kB/s	1986
IDSL (dual ISDN + 16 kbit/s data channels)	&0000000000144000000000144 kbit/s	&000000000014400000000018 kB/s	2000
HDSL ITU G.991.1 aka DS1	&00000000015440000000001,544 kbit/s	&0000000001544000000000193 kB/s	1998
MSDSL	&00000000020000000000002,000 kbit/s	&0000000002000000000000250 kB/s
SDSL	&00000000023200000000002,320 kbit/s	&0000000002320000000000290 kB/s
ADSL (typical)	&00000000030000000000003,000/768 kbit/s	&0000000003000000000000375/96 kB/s	1998
SHDSL ITU G.991.2	&00000000056900000000005,690 kbit/s	&0000000005688000000000711 kB/s	2001
ADSL	&00000000081920000000008,192/1,024 kbit/s	&00000000081920000000001,024/128 kB/s	1998
ADSL (G.DMT)	&000000001228800000000012,288/1,333 kbit/s	&00000000122880000000001,536/166 kB/s	1999
ADSL2	&000000001228800100000012,288/3,584 kbit/s	&00000000122880010000001,536/448 kB/s	2002
ADSL2+	&000000002457600000000024,576/3,584 kbit/s	&00000000245760000000003,072/448 kB/s	2003
DOCSIS v1.0	&000000003800000000000038,000/9,000 kbit/s	&00000000380000000000004,750/1,125 kB/s	1997
DOCSIS v2.0	&000000003800000100000038,000/27,000 kbit/s	&00000000380000010000004,750/3,375 kB/s	2001
FiOS fiber optic service	&000000005000000000000050,000/20,000 kbit/s	&00000000500000000000006,250/2,500 kB/s
DOCSIS v3.0	&0000000160000000000000160,000/120,000 kbit/s	&000000016000000000000020,000/15,000 kB/s	2006
Uni-DSL	&0000000200000000000000200,000 kbit/s	&000000020000000000000025,000 kB/s
VDSL ITU G.993.1	&000000005200000000000052,000 kbit/s	&00000000560000000000007,000 kB/s	2001
VDSL2 ITU G.993.2	&0000000100000000000000100,000 kbit/s	&000000010400000000000013,000 kB/s	2006
BPON (G.983) fiber optic service	&0000000622000000000000622,000/155,000 kbit/s	&000000062200000000000077,700/19,300 kB/s	2005
GPON (G.984) fiber optic service	&00000024880000000000002,488,000/1,244,000 kbit/s	&0000002488000000000000311,000/155,500 kB/s	2008

Ce sunt fonturile?

Tipărirea şi fonturile merg mână în mână. Germanul Gutenberg inventa undeva prin sec. XV primul tipar cu fonturi mobile, literele şi celelalte caractere trebuiau aranjate într-o matriţă după care se începea tipărirea – simplu şi eficient.
Dacă tiparniţa lui Gutenberg avea la dispoziţie doar vreo câteva tipuri de caractere, lucrurile stau cu totul altfel în privinţa redactării un document cu ajutorul calculatorului.
Tipurile de caractere pe care le avem la dispoziţie pot fi dintre cele mai variate.

Pentru a putea folosi diferite tipuri de caracte într-un document, trebuie să apelam la diferite tipuri de fonturi care poartă denumiri de genul: Arial, Century Gothic, Calisto, Elephant, Times New Roman şi acesta este doar începutul.

Cum ajung fonturile în calculatorul nostru?

1. Fonturile care vin la pachet cu sistemul de operare

Windows-ul dispune de o serie de fonturi standard pe care le pune la dispoziţia tuturor aplicațiilor  Deasemenea Windows-ul folosește aceste fonturi standard şi pentru nevoile interne, cum ar fi afişarea meniurilor sau a casetelor de dialog.

In drepta gasiti o lista cu o parte din fonturile care fac parte din dotarea standard Windows.

2. Fonturile pe care le instalează diferite programe

Dacă ne trezim cu fonturi noi peste noapte cu fonturi noi nu trebuie să ne îngrijoram , acestea aparţin unor programe pe care tocmai le-am instalat.  Cu toate că aparţin unor anumite programe fonturile noi adăugate pot fi folosite de toate programele care lucrează cu fonturi.

Atunci când vom dezinstala un program care a instalat fonturi este posibil ca odată cu acesta să  ne luam adio şi de la fonturile în cauză.

Fonturile pe care le putem instala noi

Fonturile nu sunt altceva decât fişiere care conţin informaţii despre cum trebuie afişate anumite caractere.

Putem cumpăra seturi de fonturi profesionale la preţuri rezonabile, sau putem găsi mii fonturi gratuite pe Internet.

Fişierele obţinute trebuie copiate în directorul Fonts din Windows (Windows\Fonts) şi vor putea folosite de orice program care lucrează cu fonturi.

Identificarea fisierelor dupa extensie

Identificarea după extensie

Majoritatea sistemelor de operare merg pe mâna extensiilor pentru indentifcarea tipului unui fişier. Această tehnică de indentificare prezintă atât avantaje cât şi dezavantaje.

Principalul avantaj îl constituie viteza. Dacă sistemul de operare ar trebuie să se „uite” de fiecare dată în interiorul fişierelor pentru a şti ce conţin acestea, timpul de analiză ar creşte considerabil. O simplă analiză din exterior a extensiei este cea mai rapidă cale de identificare a fişierelor.

Principalul dezavantaj îl reprezintă posibilitatea de indentificare gresită a fişierelor. Dacă un fişier ce conţine informaţie audio (cu extensia .mp3 de exemplu) primeşte accidental extensia unui fişier dedicat stocării de text – acesta va fi tratat ca un fişier text. Rezultatul? – un fişier aproape inutilizabil, în codiţiile în care sistemul de operare va trimite fişierul ce conţine în aparenţă text către un program de editare text.

Fişierele ajunse pe un mediu de stocare ce permite modificarea conţinutului pot fi redenumite. Modificarea accidentală extensiei (în urma redenumirii) duce la pierderea asocierii dintre fişierul în cauză şi programul necesar pentru deschidere. Acest fapt poate crea probleme serioase utilizatorilor care nu ştiu exact cu ce program funcţiona fişierul înainte de rătăcirea extensiei.

Acest aspect a dus la şi la unele măsuri de protecţie a extensiei. Sisteme ca Windows sau Mac OS X ascund extensia fişiereleor cunoscute (adică cele asociate cu un program insatalat în memorie) atunci când afişează o listă cu fişiere în cadrul managerului de fişiere integrat. (Windows Explorer de exemplu).

Chiar dacă în acest fel extensia este protejată de o modificare accidentală, există cel puţin două aspecte negative ce derivă din această tehnică:

• Nu aveţi posibilitatea de a determina tipul fişierului prin simpla analiză extensiei. E drept că sistemul de operare are grijă să afişeze şi o descriere succintă a tipului fişierului, dar această descriere nu este prezentă decât dacă selectaţi un anumit mod de vizualizare a fişierelor. (mod pe care este posibil să nu-l agreaţi)

• Unii utilzatori pot fi păcăliţi prin simularea unei extensii false.

Dacă vă întrebaţi ce rău poate face o extensie simulată daţi mare atenţie secţiunii ce urmează.

Gradul de periculozitate a unui fişier

Datorită structurii interne unele fişiere nu pot conţine niciodată viruşi. Este cazul, în special, al fişierelor ce conţin informaţie audio-vizuală, text precum şi a majorităţii fişierelor stocate de un calculator. Per a contrario, unele fişiere pot fi purtătoare de viruşi. Este cazul fişierelor executabile dar şi altor tipuri de fişier.

Revenind la problema neafişării extensiei, prin disimularea extensiei adevărate unii utilizatori pot crede că un fişier face parte din prima categorie, cea a fişierelor absolut inofensive.
În imagina de mai puteţi observa cum un fişier cu o extensie poteţial periculoasă (.vbs) poate fi deghizat într-unul inofensiv ce aparent conţine o imagine in format .gif.

Acunderea extensiei adevărate şi alături de un nume cât mai incitant pentru fişierul în cauză este une din tehnicile obişnuite de răspândire a unor viruşi.
Pentru a şti întotdeauna ce extensie au fişierele cu care lucraţi, pentru a putea modifica extensia în folosul dumnevoastră, şi pentru a evita preluarea unor viruşi este recomandat să optaţi pentru afişarea extensiei. În cazul managerului de fişiere incorporat în sistemul de operare Windows trebuie să procedăm in următorul fel:

Deschidem My Computer (Computerul meu) si selectăm Folder Options (Optiuni foldere) din meniul Tools (Instrumente), iar in ectiunea View (Vizualizare) deselectăm optiunea: Hide extensios for known file types (Ascunde extensia pentu pentru tipurile de fisier cunoscute)

Asocierea fisierelor

Asocierea fişierelor

Fişierele cu aceiaşi extensie pot fi asociate cu programul care le-a creat sau cu un alt program compatibil. Efectul asocierii este unul foarte convenabil: atunci când accesaţi un fişier acesta va fi deschis automat în cadrul programului cu care este realizată asocierea.

Dacă un anumit fişier nu este asociat cu nici un program din cele disponibile, Windows vă oferă posibilitatea de a indica programul cu care să se realizeze dechiderea fişierului.

Mai mult de atât, începând cu Windows XP, aveţi posibilitatea de a folosi conexiunea la Internet pentru a găsi un program compatibil cu fişierul în cauză.

Ce este informatia?

Calaculatorul intre date si informatii

Informaţia, ca noţiune, prezintă diverse semnificaţii ce pot crea uneori confuzie. Cel mai adesea informaţiile sunt confundate cu datele. Delimitarea dintre date şi informaţii nu prezintă un deosebit interes practic pentru exprimarea de zi cu zi. Totuşi pentru a înţelege modul de lucru al unui calculator este important să deosebim datele de informaţii.

Informaţii despre „informaţii”…

Informaţia are un caracter subiectiv, adică există doar în măsura în care este înţeleasă de o persoană. Ceea ce pentru o persoană poate reprezenta o informaţie, pentru alta poate însemna doar o oarecare cantitate de date fără nici un înţeles. De asemenea, aceiaşi cantitate de date poate dobândi semnificaţii diferite în funcţie de receptor.

Există numeroase teorii interesante ce tratează informaţia, dar acestea nu fac obiectul prezentului articol. Merită totuşi aminitit că în măsura în care reuşiţi să transmiteţi şi să recepţionaţi cât mai multe informaţii şi nu date, sunteţi mai aproape de reuşită în orice domeniu.

Pagina următoare »

© 2002 - 2014 | Toate drepturile rezervate incepator.pinzaru.ro · Software · Hardware · Ajuta · Despre ·Autentificare