SPDIF audio is a digital transmission protocol developed in the 80’s and is based on the standard AES/EBU protocol used in the professional field. If at the protocol level things remained almost unchanged, Sony and Philips transformed  the more expensive professional protocol into a commercial one, this was done by changing the connectors (plugs/wiring) and some hardware specs.

 AES / EBU, S / PDIF (IEC-958)

 Cabling shileded TP 110 ohm 75 ohm coaxial or fiber
 Connector 3-pin XLR RCA, Toslink (or BNC)
 Signal level 3 .. 0.5 .. 1V 10V
 Modulation biphase-mark-code biphase-mark-code
 Max.  Resolution 24 bits 20 bits (24 bit option)

Being developed by Sony in collaboration with Philips the name is no surprise:  Sony / Philips Digital Interconnect Format, hence the acronym SPDIF. (Or, in another version – Sony Philips Digital InterFace)

And if it’s in digital format it helps me?

Audio information stored in our computer or in a CD/DVD  is natively in digital format – and to be used with our speakers have to be transformed into analog electrical signals. This conversion is done by a dedicated hardware chip named: Digital C-to-Analog converter. Conversion scales performance varies depending on the price paid on the hardware. A high-performance DAC provides minimum distortion sound and a value of SNR (Signal to noise ratio) very good.

Digital transmission of sound eliminates digital-to-analog conversion and is noiseless, ie without background noise. So, using a SPDIF connection the sound quality is directly influenced by the receiver’s specifications and audio precincts.

DAC – AKM4396VF fitted sheets Azuzen X-Fi Prelude 7.1 ( see specifications )

Digital - analog converter (DAC)

Connections

SPDIF connections are made either through an optical cable (standardized by Toshiba, hence called Toslink) or through a coaxial cable (75 ohm).

TOSLINK optical and coaxial SPDIF cable

Coaxial or Optical?

Although optical connection is generally seen as a superior, in reality there is no difference in the sound quality. Coaxial or optical, it is absolutely the same SPDIF signal, bit by bit identical to the one that is carried on a coaxial connection. One advantage of the optical fiber is that there is no practical limitations concerning the length of the cable. Coaxial connection is limited to a maximum of 10m. Another advantage is that the optical connection is immune to any electrical interference.

SPDIF and PCs

Motherboards with SPDIF support (first one were equipped with codec C-Media ® CMI-8738), were almost common in the late 2000’s. Otherwise, SPDIF  was already present in some much pretentious hardware as: Creative Sound Blaster AWE64 (1996), AurealVorex II( 1998) or Creative Sound Blaster Live!(1997).
Meanwhile SPDIF connection has become almost standard among base plate segments among middle and standard sound card.

Optical and coaxial SPDIF on the motherboard

And most laptops made in recent years have SPDIF output. But since SPDIF output is shared with ordinary analog and many users are not aware of its presence. Today SPDIF signal is carried out via a HDMI connection.

Laptop SPDIF

To get a connection via SPDIF output  we need a 3.5mm adapter – RCA, or an RCA jack cable for coaxial transmission.

Whether a mini-plug (3.5mm) – TOSLINK optical connection if. (Or if you already have a TOSLINK cable can buy an adapter that converts one end to form mini-plug)

Toslink mini-plug

 

SPDIF, Windows, and home theater your home 

With a SPDIF connection we get stereo sound in PCM (uncompressed) or 48kHz maximum compressed sound in Dolby Digital 5.1 (AC-3) or DTS 48kHz with a maximum up to 640kbs bitrate.

Since multi-channel sound format Doby Digital / DTS is present  mostly only in movies, for whatever remains, over the SPDIF connection will get just two channel Stereo sound. This problem has been solved by creating Dolby Digital Live, a techonology which allows real-time creation of an AC3 stream, and this is a good way to have 5.1 sound when playing games.

What is a receiver?

When it comes to SPDIF, a receiver is any hardware that supports this protocol. In terms of audio SPDIF compatibilty, the most popular are home theater receivers. Prices can get very far by fidelity and embedded technologies. The newest receivers are compatible with high definition sound bit/96Khz 24 or 192kHz, and tipically will receive SPDIF signals over a HDMI connection.

Once a SPDIF stream will be detected by the receiver the display will show the corresponding logo:

Dolby Digital and DTS display

Receiver Dolby Digital compatible

Another category of receivers are 5.1/6.1/7.1 systems with digital input. The best example of this is the model of the Logitech Z5500.

Logitech Z5500 featuring Dolby Digital Coaxial Optical Inputs

 

von neumann

John Von Neumann has never built a computer. Neumann, a Hungarian-american mathematician, has designed a computer from a mathematical point of view. His work led to the design of digital computers from the ’50s.

Today’s computers operate in principle digital computer model envisioned in the ’40s by mathematician John von Neumann. In Neumann’s vision memory was one of the five main parts of a digital computer:

  • an input device responsible for entering data into the computer (such as a keyboard)
  • a memory for storing data and programs
  • arithmetic unit for performing calculations
    a control unit which carry out instructions and data transfer between memory and arithmetic unit
  • an output device (eg monitor)

calculatorul_dupa_von_neumann.jpg

Firmware is the basic software embedded in a hardware device.

Firmware – essential software routines contained in ROM memory  of a hardware device. Firmware is always responsible for basic operations, such as starting or input / output.

We can say, without fail, that any electronic device  needs firmware to operate. Firmware range from a reduced set of instructions in simple devices such as electronic alarm from the car, to more complex instructions in the case of sophisticated equipment such as smart tvs, video players, mobile phones, cameras / video equipment, medical equipment etc.

Below we can see memory chip containing the firmware of a DVD player:

Firmware unui DVD-Player

Sometimes we need the latest version

Original firmware is serving a a product mostly over its lifetime. Sometimes, however, the need arises to replace the current firmware version with one improved. If the firmware is stored in a memory chip EEPROM or flash, the user can be rewritten using a special program.

The new version of firmware and software programming EEPROM or flash memory chip can usually be obtained from the hardware device manufacturer’s website.

Firmare upgrade de pe site-ul producatorului

Update procedure

PC procedure of the firmware update can be performed directly from Windows or may require booting the computer in DOS mode.

Rewriting the BIOS of a motherboard in Windows:

Rescriere BIOS Windows

Rewriting the BIOS of motherboards in DOS:

Rescriere BIOS

Firmware and BIOS

The BIOS of a computer, acronym that comes from the Basic Input Output System, is for a computer what is the firmware for other electronic equipment.

However, the BIOS of a PC is more than just a regular firmware because it allows us to interact with it,  while a regualr firmware is a software that has no user interface. (It is there but we do not „see” it.)

BIOS interactionare

One of the biggest breakthroughs in storage technology is the optical storage. The basis of this type of storage is optical phenomenon known as light reflection. 1 The fact that two objects can reflect light differently,  is used by the optical storage technology to represent a number of bits in a reflective surface.

Next is to find out some details about how data storage using optical technology. In other words, you’ll learn why an optical medium is optical, not magnetic.

Media

Optical media stores data in a layer of photosensitive storage along a spiral track. (For a compact disc, such a track would reach a length of approximately 5 km.)

Compozitie CD

Order bits are registered on the space marked by a cross in the form of microscopic cavities or dots that are designed differently to reflect light emitted by a laser beam. A flat surface means 0 (land) and a cavity or point 1 (pit).
Points that represent bits size and the distance between them is oridinul microns. (A micron is equal to a thousandth of a millimeter – 10 -6 meters). At Micron, density of points that can be represented is hundreds of millions on an area of ​​a few square centimeters.

Comparatie CDvsDVDvsBlu-ray

The laser beam

To decode billions of points inside the data storage layer is used a laser beam.

Laser bluray

Beam verifies the absence or presence of serial microscopic cavities or points that represent bits and report the electronic signals as the absence or presence of the world. Further reading electronic unit interprets electronic signals received as bytes.

Raza laser

The advantages of optical storage

Compact
The most common optical media (CD and DVD) weighing a few grams, with a thickness of 1.2 mm and a diameter of 12 cm.

Direct access to stored information.
Any information can be found in the storage area of ​​an optical medium within measurable in milliseconds.

Improved security of data stored and long use

Optical storage media not by reading wear. In terms of handling carefully the information stored on an optical disc (quality) can be accessed for ten years.

Low price per storage megabaitul
A regular media (CD or DVD) can be purchased for a ridiculously low price, and provides a relatively large storage capacity.

WORM

Most optical storage media fall WORM storage media category – Write Once Read Many.

WORM medium that can be written once is closely related to the process of writing data, which is irreversible. Storage layer once it has been modified by writing data can not be brought to its original condition.

The fact that the stored information can not be deleted or modified should not be seen as a major disadvantage. Feature information permanently prevents accidental deletion or modification thereof.

Non-optical media Worm, rerecord called, can also be read many times but at the same time can be erased and rewritten with new information.

  1. Reflection, reflections, sf 1. Phenomenon of partial return of light, sound, radiation in the environment from which they came when they encounter a surface separating two media, reflection

copiere

 

Copy (Copiere) este comanda la care trebuie să vă gândiţi ori de câte ori doriţi să faceţi o copie a unui fişier în altă parte. „În altă parte” poate însemna orice mediu de stocare care permite scrierea de fişiere şi care oferă suficient spaţiu de stocare pentru fişierul ales.

Copierea se realizează într-o ordine cât se poate de logică:

 1.Specificaţi ce doriţi să copiaţiselectare

Selectaţi cu un clic fişierul pe care doriţi să-l copiați, folositi tastele SHIFT sau CONTROL pentru selectie multipla.

Faceţi apoi un clic pe iconiţa Copy sau Copiere din bara de instrumente pusa la dispozitie de Windows Explorer. Putem folosi la fel de bine si   tastatura pentru a da comanda de copiere, prin combintia de taste CTRL+C.

Windows nu va reacţiona în nici un fel atunci când daţi comanda Copy, pentru că încă nu aţi specificat unde doriţi să realizeze copierea.

 2. Specificaţi adresa la care doriţi să faceţi copierea .

Este de ajuns sa navigaţi către adresa dorită. Dacă doriţi ca o copie  a fişierului selectat să ajungă în dosarul My Documents, deschideţi dosarul My Documents. În mod similar, deschideţi orice alt dosar unde doriţi să se realizeze copierea. Daca, de exemplu, de aflam pe discul C: in folderul My Documents si dorim sa copiem pe discul D: in folderul Arhiva e suficient sa accesam acest folder.

 3. Paste

Pina acum doar am selectat un fisier, am apasat butonul Copy sau am folosit combinatia de taste CTRL+C. E posibil sa ne fi luat cu altele si sa uitam de primii pasi pe care i-am facut. In acest caz nu se va intampla nimic.

Pentru a finaliza procedura de copiere fie apasam buton Paste, sau lipire, fie apasam combinatia de taste CTRL + V.

 4. Se copie…

În funcţie de mărimea fişierului care urmează să fie transferat pe un mediu de stocare, dar şi în funcţie de performanţa pe ansamblu a calculatorului, procesul de copiere se poate realiza extrem de rapid sau poate dura minute bune.

Copierea unui fişier de 100 kilobaiţi se realizeaza instantaneu, în timp ce copierea unui fişier de 300 de megabaiţi durează câteva zeci de secunde sau chiar mai mult.

Performanţele componentelor hardware implicate în procesul de copiere influenţează în mod direct durata procesului de copiere.

winrar2Indiscutabil, programele noi vin cu facilităţi în plus şi pot îndeplini unele sarcini mai bine faţă de programele mai vechi care se încadrează în aceeaşi categorie. Cu toate acestea, diferenţele dintre două programe de calitate, unul mai vechi şi unul de ultimă oră, nu sunt chiar atât mari pe cât lasă se înțeleagă producătorii de software.

Trebuie să vă gândiţi că şi în urmă cu trei ani se puteau face lucruri remarcabile cu calculatorul, iar atunci nu existau decât programele care astăzi au ajuns să fie categorisite ca învechite. Dacă o companie software vă promite mare cu sarea la lansarea unui nou program trebuie să vă mai astâmpăraţi entuziasmul, winrar_3pentru că la fel se întâmpla şi în urmă cu ceva timp la lansarea primei versiuni sau a unei versiuni inferioare a aceluiaşi program.

În concluzie, dacă nu aveţi probleme cu bugetul ultima versiune este cea mai recomandabilă. Dacă însă bugetul nu vă permite să cumpăraţi ultima versiune, nu trebuie să lăsaţi totul baltă. În acest caz trebuie să studiaţi piaţa să aflaţi ce firme mai produc programe asemănătoare, care este diferenţa dintre un program sau altul. Nu trebuie uitate programele gratuite care pot fi transferate foarte simplu pe hard diskul dumneavoastră dacă le găsiţi odată indentificate pe Intenet

Soluţiile de stocare pe bază de tehnologie magnetică oferă posibilitatea stocării datelor într-o formă semipermanentă, necesară pentru accesarea şi scrierea frecventă de date. Floppy discul şi hard disk-ul sunt cele mai răspândite medii de stocare magnetice. Alături de acestea casetele, cartuşurile cu benzi magnetice, precum şi alte tipuri de dischete completează linia de soluţii de stocare magnetice.

Pentru a înţelege mai bine de ce un mediu de stocare magnetic este magnetic şi nu altfel, în continuare veţi afla câteva detalii importante despre cele două componente carecteristice stocătii magnetice:

– stratul de stocare magnetizabil

– capul de citire/scriere

cap_de_citire_hard_disk

Mediul de stocare magnetizabil

Un mediu de stocare magnetic reţine informaţia datorită unui strat de stocare magnetizabil dispus fie pe panglici din material plastic (benzi sau casete magnetice), fie pe discuri din metal (hard disk-uri) sau din material plastic plastic (dischete).

În compoziţia stratului de stocare pot intra diverse materiale sau aliaje care raman magnetizate odată ce au fost expuse la influenţe magnetice. Un exemplu în acest sens este oxidul de fier, un material feromagnetic, ce rămâne permament magnetizat dacă a intrat în contact cu un câmp magnetic.

Capul de citire/scriere

Dacă aţi folosit un casetofon pentru o vreme, este imposibil ca la un moment dat să nu se fi pus problema curăţării capului de citire. La fel ca şi în cazul unui casetefon capul de citire şi scriere a datelor joacă un rol central într-un dispozitiv de stocare magnetic, orice operaţie de citire sau scriere de date realizându-se prin intermediul acestuia.

Scrierea de date necesită magnetizarea suprafeţei de stocare de către capul de citire/ scriere prin aplicarea unui flux magnetic. În funcţie de dispozitivul în care este utilizat, capul de citire/scriere poate intra în contact cu suprafaţa de stocare, sau poate „pluti” la o distanţă microscopică faţă de aceasta.

Citirea datelor stocate presupune o operaţiune inversă. De această dată stratul de stocare este analizat, iar starea în care se găsesc particulele magnetizate este transmisă dispozitivului de stocare sub formă de impulsuri electronice.

 Scanerele sunt echipamente care vă permit să transferaţi în format digital orice imagine sau text care se găseşte pe hârtie, sau pe un alt suport care se poate introduce pe suprafaţa de scanare.

 Am nevoie şi eu de un scanner?

  • Fotografii digitale

 Acasă, prima utilitate pe care o veţi găsi unui scaner este acea de a vă transfera albumul foto în format digital. Scanerele se descurcă de minune în această situaţie, iar pozele odată scanate şi catalogate în fişiere vă vor delecta privirile.

  • OCR

La birou, o prima utilitate pe o puteţi da unui scaner se numeşte OCR sau Recunoaşterea Optică a Caracterelor.

De multe ori informaţiile care trebuie introduse în calculator se găsesc stocate pe hârtie.

În lipsa unui scanner, conţinutul unui document trebuie introdus manual de la tastatură, lucru care necesită un efort susţinut mai ales în cazul unor documente voluminoase.

Este mult mai confortabil să scanaţi paginile unui document iar un program specializat să facă munca în locul dumneavoastră. Un astfel de program va extrage caracterele recunoscute din imaginea trimisă de scanner şi le stoca într-un fişier ce poate fi, editat cu un procesor de text. Este exact ca şi cum ar dumenvoastră aţi fi introdus fiecare caracter de la tastatură.

Dacă nu deţineţi un program OCR, nu aveţi cum să beneficiaţi de această facilitate de recunoaştere optică a caracterelor deoarece scanerele trimit numai imagini ale documentelor. Este misiunea programelor OCR de a face o analiza minuţioasă a imaginii scanate şi de a recunoaşte şi trimite caracterele către un program specializat în editarea de texte.

  • Fax

Puteţi folosi scanerul pentru a scana documente şi a le trimite prin intermediul fax modemului către orice alt număr de fax. Nu are nici o importanţă că dumenvoastră folosiţi un scaner şi un fax modem, deoarece documentul trimis va fi recepţionat de orice aparat fax conectat la linia telefonică.

Tipuri de scanere

  • Scanere plate

scaner_platScanerele plate, denumite şi „flatbed”, sunt cele mai comune dispozitive de acest tip. Acestea se folosesc asemenea unui copiator,  nu trebuie decât să aranjaţi documentul pe suprafaţa plată de scanare să închideţi capacul, după care să aştepaţi ca dispozitivul mobil de scanare (capul de scanare) să parcurgă toată suprafaţa materialului aşezat pe suprafaţa de sticlă.

Un scaner flatbed poate fi achiziţionat la un preţ rezonabil sau poate fi incorporat intr-o imprimanta multifunctionala.

Scanerele obişnuite oferă o suprafaţă de scanare suficientă pentru formatul A4, sunt livrate împreună cu un program care să se ocupe de preluarea imaginilor trimise de scaner.

  • Scanere cu alimentare de hârtiescaner_cu_alimentare_hartie

Aceste scanere denumite şi „sheetfeed”, se întâlnesc în special la dispozitivele multifuncţionale, care includ imprimantă, telefon şi fax într-un singur echipament.

Acest tip de scanere folosesc un cap de scanare fix, hârtia fiind antrenată peste suprafaţa de scanare datorită unui mecanism de tragare a hârtiei.

Aceste scanere sunt utile pentru scanarea de documente imprimate pe hârtie de o grosime obişnuită. Trebuie să vă gândiţi de două ori înainte de introduce materiale delicate precum, fotografii originale. Acest tip de scaner nu face posibilă scanarea de cărţi sau de alte materiale mai voluminoase.

  • Scanere mobile

Acestea sunt scanere care pot fi ţinute în mână şi pot fi folosite mai ales în scopuri de inventariere a materialelor ce au aplicat un cod de bare. Un astfel de scaner împreună cu un calculator portabil, poate face posibilă o invetariere confortabilă a materialelor dintr-un depozit.

 Rezoluţia optică

 Cu cât rezoluţia optică este mai mare cu atât calitatea imagini este mai bună, deoarece la o rezoluţie superioară aceiaşi imagine este compusă din mai multe puncte care oferă o calitate mai fină a imaginii. Atunci când folosiţi o rezoluţie superioară, timpul de scanare va creşte pe măsură. Un scaner obişnuit flatbed A4 pentru acasă, are de regulă o rezoluţie optică de 1200×600 dpi (de la dots per inch, adica puncte per inch).  Întotdeauna trebuie să vă intereseze rezoluţia optică, şi nu rezolţia interpolată care este scrisă cu litere de o schioapătă pe cutia scanerului, şi care are valori astronomice faţă de rezoluţia optică, gen 19200 dpi.

 

 

Daca am lucrat o vreme cu calculatorul este imposibil sa nu fi avut de a face intr-un fel sau altul cu fisiere arhivate. Daca intalnirea cu aceste fisierea ne-a gasit nepregatiti e timpul sa ne punem la punct cu teoria generala a arhivelor.

Ce sunt arhivele?

In mare putem vedea o arhiva drept un fisier care incapsuleaza unul sau mai multe fisiere de sine statatoare. Arhivele dau batai de cap utilizatorilor neexperimentantati pentru ca acestia asteapta ca fisierul din fata lor sa contina informatia in forma bruta si nu arhivata. Daca va intrebati ce rost are ca un fisier sa contina alte fisiere, ei bine trebuie sa stim ca exista cel putin doua motive:

  • orice fisier arhivat ocupa mai putin spatiu de stocare

Initial aceasta a fost si scopul principal pentru care au fost create arhivele. In epoca de inceput a calculatoarelor cand spatiul de stocare era foarte limitat lucrul cu arhivele datelor reprezenta o tehnica esentiala de manipulare a fisierelor. A stoca 2 megabaiti pe o discheta de 1.44 megabaiti reprezenta principala arma impotriva spatiul de stocare limitat si foarte costisitor.

  • o arhiva reprezinta un mijloc foarte eficient de organizare si de transportare a datelor

Avem de trimis un email cu 20 de fisiere, ce-ar fi daca in loc de 20 de fisiere trimitem un singur fisier care pe deasupra ocupa si mai putin spatiu? Da, ati ghicit! Ne facem viata mai usoara daca le punem pe toate intr-o arhiva si trimitem un singur fisier.

Daca 20 de fisiere se mai pot trimit si unul cate unul, lucrurile se schimba cand avem de a face cu sute sau chiar mii de fisiere. Exista situatii cand arhivarea devine obligatorie, altfel transferul unor fisiere de ordinul miilor devenind imposibil intr-un timp rezonabil.

Rata de compresieRata de compresie

Stim deja ca fisierele arhivate ocupa mai putin spatiu de stocare decat fisierele continute. Cu cat mai putin?

La aceasta intrebare nu exista un raspuns universal pentru ca rata de compresie variaza foarte mult in functie de continutul fiecarui fisier in parte. Unele tipuri de fisiere contin informatie intr-o forma deja compresata, de exemplu fisierele de tip .mp3 – ceea ce face ca o arhivare suplimentara sa reduca nesemnificativ marimea fisierului arhivat. (sub 2%)

Pe de alta parte exista si fisiere unde arhivarea poate face minuni, iar arhiva rezultata poate ocupa si de zece ori mai putin spatiu de stocare decat fisierul original.

In imaginea alaturata putem observa cum fisierul arhivat ocupa doar 29% din spatiul fisierului gazduit, asadar o economie de 71%.

Cum functioneaza arhivarea?

Pentru a intelege mai bine procesul de compresie vom apela la o imagine cu steagul Romaniei continuta de un fisier de tip bitmap (.BMP). Acest tip de fisier foloseste 2 baiti de memorie pentru fiecare punct din imagine (pixel).  Sa ne imaginam ca acest fisier contine steagul Romaniei la o rezolutie de  800×600 pixeli. In total pentru a reprezenta cele 3 culori avem nevoie de prezenta a 480.000 de pixeli x 2 baiti adica 960.000 de baiti. In cazul in care apelam la la formatul GIF pentru acceasi imagine, la aceasi rezolutie, sunt necesari doar aproximativ 5000 de baiti.

Steag romanesc. Formatul GIF vs BMP , romanian flag

Care sa fie secretul? Secretul consta in accea ca formatul GIF nu foloseste 2 baiti de memorie pentru fiecare punct din imagine ci un algoritm mai sofisticat care tine cont de faptul ca in aceasta imagine sunt doar 3 culori care se repeta pe anumite areale fixe. Rezultatul? O economie de peste 900.000 de baiti in cazul celui de al doilea format.

Intr-un mod asemanator functioneaza si arhivele obisnuite. Ori de cate ori intr-un anumit fisier exista informatie care se repeta acesta poate fi comprimat intr-un anumit format si decomprimat la nevoie.

Tipuri de arhive

Din anii ’70 si pina astazi au fost creati multi algoritmi de compresie care s-au concretizat in peste 40 de formate de arhive. Ce e mult strica, iar aceasta este valabil si in cazul arhivarii pentru ca folosirea unei multitudini de formate pentru a obtine in final acelasi lucru ar diminua utilitatea arhivarii fisierlor. Daca dorim sa trimitem cuiva un fisier arhivat trebuie sa fim siguri ca aceasta poate fi deschis la destinatie. In lipsa unui software care sa cunoasca algoritmul de decompresie fisierul trimis de noi nefiind altceva decat o adunatura inutila de baiti.

Din fericire, cu timpul in special pe platforma Windows s-au impus doar doua mari formate de arhive.

Este vorba de formatul ZIP (fisiere cu extensia .zip) lansat in 1989 si formatul RAR (fisiere cu extensia .RAR) lansat in 1993. Pe langa aceste formate un utilizator obisnuit se mai poate intalni cu arhive in format 7zip (fisiere cu extensia .7z), arhive in format TAR (extensia .tar, tar.gz, .tgz), sau ACE (cu extensia .ace).

Software pentru arhivare/dezarhivare

Arhivele se dovedesc cu adevarat utile atunci cand le putem accesa continutul. Incepand cu anul 1998 Microsoft a inceput sa ofere ofere suport nativ pentru arhivele in format ZIP pentru platforma Windows. Aceasta inseamna ca putem crea si deschide arhive zip direct din interfata sistmeului de operare.

In Windows pentru orice alte arhive avem nevoie de programe specializate. Aceste programe din fericire nu se limiteaza doar la un anumit format ci la aproape toate cele existente. De exemplu din fisa de prezentare a programului WinRar care este prezentat si in imaginea de mai jos putem putem afla: „WinRAR provides complete support for RAR and ZIP archives and is able to unpack CAB, ARJ, LZH, TAR, GZ, ACE, UUE, BZ2, JAR, ISO, 7Z, Z archives.”

WinRar, software specializat pentru arhivare/dezarhivare a arhivelor

Cum dezarhivam si dezarhivam?

Daca pe calculatorul nostru este instalat un software specializat in munca cu arhivele acesta va avea grija sa asocieze extensiile cunoscute de arhive astfel incat ori de cate ori dati dublu clic pe o arhiva sa se deschida si programul de dezarhivare. Din interiorul programului de dezarhivare va trebui sa folosim functiile de extragere (Extract To in cazul programului WinRar) pentru a dezarvhiva fisierul sau fisierelor continute intr-o anumita locatie pe hard disk sau alt mediu de stocare. Aceasta locatie o putem indica prin scrierea adresei (C:lucru, D:arhive etc.) sau prin selectarea unitatii si folderului dorit din lista afisata.

WinRar extragere

Pentru arhivare deschidem acelasi program nagivam catre fisierul sau fisierele care dorim sa le arhviam, le selectam si folosim functia de compresare – care in limba engleza se prezinta sub diferite denumiri in functie de programul folosit: add archive, compress, create archive etc.

Mai mult programele de acest gen au grija da creeze meniul speciale de context astfel incat atunci cand facem click dreapta pe un fisier sa putem selecta rapid comenzile de arhivare sau dezarhivare, dupa caz.

Acum două luni am lucrat la un document l-am salvat pe hard disk dar acum nu mai e de gasit? Ce facem?  În astfel de situaţii cea mai bună soluţie se poate dovedi dialogul Find (Găseşte).

Cu dialogul Find putem găsi orice fişier, bineînţeles cu condiţia ca acesta să existe pe un mediu de stocare conecatat la calculator.

Orice căutare porneşte de la două criterii cât se poate de logice:

1.Ce se caută?

Dacă ştim numele fişierului puteţi spune că am luat un start perfect. În majoritatea cazurilor vom găsi fişierul în cel mai scurt timp daca acesta este rezident pe un mediu de stocare conectat la calculator.

Dacă nu mai ştim numele fişierului, nu e totul pierdut putem porni căutarea specificând câteva criterii generale de căutare, pe care le veţi afla în continuare.

2.Unde se caută?

  • Pe toate dispozitivele de stocare?
  • Pe toate hard-disk-urile?
  • Doar pe un anumit mediu de stocare?
  • Într-un anumit dosar?

Windows – Dialogul de cautareDialogul Find

Acesta dialog răspunde la tasta F3 sau la combinaţia de taste Windows + F, sau poate din meniului Start selectând Căutare > Fişiere sau foldere

Opţiuni avansate de căutare

Orice indiciu precum doar începutul numelui, extensia, marimea fişierului sau altele pot fi folosite împotriva fişierului rătăcitor. Puteţi astel restrânge aria de căutare specificând:

  • Data când a fost modificat fişierul ultima dată
  • Ce dimensiuni are fişierul
  • Ce tip este fişierul
  • Daca să se facă distincţia dintre majuscule şi minuscule

Cautare text

Aceasta optiune ne ofera posibilitatea de a cauta un cuvânt sau un grup de cuvinte în interiorul fişierelor existente.

Dacă nu vă aduceţi aminte nici un detaliu cu privire la nume, data, tip, dar va aduceţi aminte că fişierul pe care-l căutaţi avea ca subiect oxigenul – puteţi spune dialogului Find să caute toate fişierele care conţin cuvântul oxigen. Înarmaţi-vă cu rabdare daca recurgeţi la căutare de text în interiorul fişierelor.

Căutări inteligente – cu asterix

Atunci când doriţi să faceţi o căutare inteligentă va trebui să vă aduceţi aminte de caracterul denumit „asterix”, care este folosit ca înlocuitor universal. Dacă nu ştiţi denumirea, nici măcar pe aproape, caracterul asterix vă poate scoate din impas.

Orice se semnalizează cu asterix-punct-asterix. Acesta este punctul de plecare pentru diverse combinaţii care vă ducă spre fişierul sau fişierele căutate.

„Orice” fişier care se termină cu extensia specificată. Dacă ştiţi că ceea ce căutaţi puteţi restrânge căutarea doar la anumite tipuri de fişiere. Căutarea va da rezultate mult mai precise dacă eliminaţi din start anumite de tipuri de fişiere.

Folosiţi…

…pentru a căuta…

*.*

Orice fişier! Nu este chiar cea mai bună ideee de începe căutarea…

a*.*

Orice fişier caută orice fişier care începe cu a

ab*.*

Orice fişier care începe cu ab

*.mp3

Orice orice fişier cu extensia mp3

ab*.mp3

Caută orice fişier care începe cu ab şi are exetensia mp3

Un driver este un software special ((In mare, driverele contin anumite comenzi (rutine) care pot fi apelate de un alt program. Cand un program apelează acele comenzi specifice din cadrul programului driver acesta la randul sau trimite aceste comenzile mai departe direct catre dispozitivului hardware.)) prin intermediul căruia sistemul de operare, si implicit un program, poate interactiona cu un echipament hardware.

Plecand de la principiul ca orice face parte dintr-un fișier, driverele nu sunt altceva decât o colecție de fișiere ce conțin tot ceea ce este necesar pentru exploatarea unui echipament hardware. De exemplu, TV Tuner-ul din imaginea de mai jos (placa de extensie  ce permite receptia de canalelor TV) are nevoie anumite fișiere pentru a functiona, in lipsa acestora placa nefiind altceva decat o componenta hardware necunoscuta pentru sistemul de operare Windows.

Tuner + drivere

Cine „fabrică” drivere?

Misiunea scrierii unui driver revine producătorului echipamentului hardware. Aşa este şi firesc pentru că nimeni nu cunoaşte mai bine specificaţiile şi modul de funcționare ale unui dispozitiv hardware. (unii producători țin secrete anumite specificații și tehnlogii și chiar dacă ar fi dispuse alte persoane să scrie drivere este imposibil fără acordul producătorului)

Nu toate dispozitivele hardware necesită conceperea de drivere dedicate din partea producătorilor. Sunt numeroase situațiile când este suficient ca un anumit produs hardware sa respecte anumite standarde pentru ca functionarea acestuia sa fie asigurata de un driver generic inclus in sistemul de operare.

De exemplu, în Windows nu trebuie să furnizăm un driver pentru o tastatură standard, pentru un mouse, o unitate optica, un dispozitiv de stocare USB, un cititor de carduri, un hard disk pe interfață ATA, etc. Dacă aceste produse au și facilităţi în plus faţă de cele standard (de exemplu tastatura este echipata cu niste butoane suplimentare), acestea vor deveni funcționale doar odată cu instalarea driverelor dedicate furnizate de către producator.

Cum obţin drivere?

Driverele necesare unui echipament hardware sunt livrate împreună cu acesta, in general pe CD. Dacă am pierdut discul sau avem nevoie de drivere mai noi trebuie să apelăm, de regulă, la secțiunea Support sau Download de pe site-ul producatorului echipamentului.

CD cu drivere

Am nevoie de o versiune nouă de driver?

Programele driver cunosc aceeaşi evoluţie ca şi programele obişnuite, pentru acelaşi produs hardware pot exista versiuni mai vechi sau mai noi de drivere.

Un clișeu foarte des folosit pentru a rezolva toate problemele este acela ca trebuie să instalăm intotdeauna ultima versiune de driver a unui echipament. Nu sunt puţine cazurile, când o versiune mai nouă de driver a rezolvat problemele ce apăreau în legătură cu buna funcţionare a unei componente sau chiar a întreg calculatorului.  Dacă în faza de testare produsul hardware se comportă normal, problemele încep să apară abia cand acesta este lansat pe piaţă. Odată ajuns în calculatoarele din întreaga lume, şi cumpărat de utilizatori cu configurații hardware foarte diferite  un produs hardware se poate afla într-o situație neprevăzută de către producători, de exemplu au fost cazuri cand un alt produs hardware nu putea funcționa normal în compania altui produs hardware mai puțin întâlnit.

Windows şi driverele

Windows-ul încorporează o armată întreagă de drivere, o parte pentru echipamente standard şi o altă parte pentru diverse echipamente hardware precum imprimante, scanere, plăci de sunet, placi video, adaptoare USB si FireWire, mousi, interfete SCSI, placi de retea, modem-uri, etc. (in general de la producători de renume)

Spre exemplu, Windows-ul cunoaşte 63 de fabricanţi de imprimante, ceea ce reprezintă aproape toate numele implicate în această industrie. Pentru fiecare fabricant în parte Windows vă pune la dispoziţie o listă cu modele de imprimante ce au fost lansate pe piaţă în ultimii ani.

Lista producatori imprimante - Drivere incluse in Windows

Nu vă așteptați că în listă să se afle și imprimanta pe care tocmai ați cumpărat-o din magazin, lista echipamentelor hardware suportate este contemporană cu momentul lansării sistemului de operare dacă acesta nu a fost actualizat. Sistemul de operare Windows XP original lansat in 2001 nu va recunoaște echipamente hardware lansate după această dată, în schimb dacă actualizăm sistemul de operare baza de drivere se va actualizată și aceasta într-o mai mică sau mai mare măsură.

Compatibiliatatea cu un anumit sistem de operare

Cum am mentionat mai sus driverele cunosc aceeași evoluție ca și programele obișnuite. Aceasta înseamnă că avem aceleași limitări când vine vorba de compatibilitatea cu un anumit sistem de operare. Atlfetl spus, un driver conceput pentru Windows 98 nu va functiona și împreună cu Windows Vista. Dacă dorim să folosim un produs hardware mai vechi împreună cu un sistem de operare de ultimă oră trebuie să avem și un driver compatibil altfel vom fi in situația nefericită în care sistemul de operare va raporta respectivul echipament ca fiind unul necunoscut. (unknown hardware)

Fabricantul unui produs hardware va oferi suport la nivel de drivere doar pentru o perioadă limitată de timp, în general 3-4 ani.  Daca la momentul lansarii unui produs hardware sunt avute in vedere toate sistemele de operare care prezintă interes pentru fabricant, spre sfârșitul ciclului de viață al produsului se oferă suport doar pentru sistemele de operare care sunt de actualitate.

În cazul sistemelor de operare Windows, compania Microsoft este direct interesată ca tranziția către o versiune noua a sistemului de operare să fie o experiență cât mai placută și să poată fi făcută pe cât posibil cu echipametele hardware pe care utilizatorul deja le deține. Aceasta face ca în Windows să avem un bun suport pentru o gamă largă de produse hardware mai vechi sau mai noi. Suportul pentru un anumit produs hardware este direct proporțional cu popularitatea acestuia –  cu cât aceasta se găseste în componența mai multor calculatoare cu atât vom găsi un suport mai bun în ceea ce privește driverele.

Instalarea driverelor

Atunci când conectăm un dispozitiv nou la calculator apare și problema driverelor. Dacă pentru un utilizator experimentat instalarea unui driver nu ridică probleme, pentru marea masă a utilizatorilor conceptul de driver este unul necunoscut iar operațiunea de instalare devine problematică.  Din aceste motive sistemul de opearare incearcă să ofere suport pentru cât mai multe și mai diverse echipamente hardware  iar procesul de instalare a driverelor să fie unul automat și să nu necesite intervenția utilizatorului.

Această tehnologie de recunoastere unui echipament hardware din moment ce este conectat la calculator și de autoconfigurare a acestuia în ceea ce privește accesul la resursele calculatorului eventual și instalarea automată de drivere poartă denumirea de plug & play. Windows 95 a fost primul sistem de operare cu suport plug & play. ((Implementarea acestei tehnologii de care compania Microsoft nu a fost tocmai una fericita, ceea ce este si de înțeles pentru o tehnologie aflată în stadiul de început. Datorită faptului hardware-ul nu erau intotdeauna dectat si instalat corect pentru această tehnologie a fost ridiculizată la inceput printr-un joc de cuvinte plug & pray – conecteză și roagă-te…))

Așadar datorită tehnologiei plug & play când vine vorba de drivere ne putem afla în două situații:

  • Intr-o prima situație echipamentul hardware este recunoscut de către sistemul de opeare iar acesta instalaează automat driverele necesare.  Aceasta este situația cea mai fericită pentru majoritatea utilizatorilor.
  • O a doua situație este cea în care sistemul de opeare sesizează ca a fost conectat un echipament hardware nou, caută un driver compatibil dar acesta nu este găsit. În această situație ni se cere să introducem în unitate discul sau discheta cu drivere ce ne-a fost furnizată de către producător. Sistemul de operare va cauta pe discul introdus drivere compatibile si le va instala daca acestea se prezintă într-o formă standardizată care să poate fi recunoscuta de către sistemul de operare.

Pentru a simplifica lucrurile majoritatea echipamentelor hardware au drivere care se instaleaza dupa procedura obisnuita a unui program oarecare. Aceste programe de instalare a driverelor implică o intervenție minimă din partea utilizatorului.

Realtek driver wizard

Despre instalarea driverelor, vom reveni cu un artictol separat.

Tastatura

Tastatura este cel mai comun hardware de introducere a datelor şi de comandă a calculatorului. O tastatură standard conţine 101 taste şi este hardware-ul numărul unu când aveţi de lucrat cu texte.

Nu vă lăsaţi intimidat de cele 101 taste, cele mai multe dintre ele sunt taste moştenite de la maşina de scris, tastele care dau o comandă de sine stătoare calculatorului sunt puţine şi uşor de învăţat.

Cum funcţionează tastatura?

Atunci când apăsaţi o anumită tastă calculatorul primeşte un semnal care corespunde tastei apăsate. Mai departe, este de datoria software-ului să interpreteze semnalul primit.
Astfel, în funcţie de programul care a recepţionat semnalul transmis de tastatură, apăsarea unei anumite taste poate poate produce un anumit rezultat sau lăsa calculatorul indiferent. Dacă, în scopul de a da calculatorul peste cap, veţi apăsa tot felul taste la întâmplare nu veți reuși să faceți mare deranj. Gândiţi-vă la alte metode. (aveţi vreun ciocan la îndemână?)

Tasta EnterTastatura: enter, escape

În primul rând, tasta Enter este tasta care trebuie apăsată atunci când calculatorul aşteaptă să introduceţi anumite instrucţiuni sau date. În aceste situaţii, foarte numeroase de altfel, calculatorul nu are de unde ști dacă aţi terminat de introdus instrucţiunile sau datele respective și de aceea va aștepta apăsarea tastei Enter sau un clic pe butonul care face acelaşi lucru. (de regulă butonul OK)

Tasta Enter determină trecerea cursorului pe următorul rând atunci când este folosită într-un procesor de text. (procesor de text – program ce permite introducerea şi prelucrarea de text).

Tasta Escape (Esc)

Tasta Escape se află în colţul din stânga al tastaturii şi este luată în considerare de majoritatea programelor existente. În prinicipal, Escape are menirea de a anula ultima comandă care a fost dată calculatorului, dacă acest lucru este posibil.

Tasta Escape nu face minuni, dar în unele situaţii vă poate scoate din încurcătură; mai ales atunci când nu ştitţi cum să scăpaţi de o fereastră de dialog pe care n-o înţelegeţi. Sunt numeroase situaţiile când apăsarea tastei Escape nu va produce nici un efect.

Tastele săgeţi sau direcţionale

Nu trebuie spus mare lucru despre tastele săgeţi, este de ajuns să vă uitaţi la ele şi veţi înţelege. Orice implică trecerea de la ceva la altceva, se poate folosi împreună cu tastele săgeţi.

Puteţi selecta comenzi dintr-un meniu, puteţi trece de la un buton la altul, de la o iconiţă la alta, cu ajutorul tastelor săgeţi. De asemena, puteţi exploraa lumea virtuală dintr-un joc video şi face multe alte minunăţii.

Tasta F1 – Ajutor!!!

Aceasta este tasta la care trebuie să vâ gândiţi atunci când nu ştiţi cum să procedaţi într-o anumită situaţie. De obicei, instrucţiunile de utilizare a unui program, sfaturile autorilor programului sau alte chestiuni utile pot fi accesate prin intermediul meniului Help, meniu disponibil în aproape orice progam.

Tasta F1 afişează ajutorul propriu-zis, adică o listă cu articole ce conţin diverse informaţii în legătură cu programul din care aţi cerut ajutor. Pentru a găsi rapid informaţiile de care aveţi nevoie, aveţi posibilitatea de a căuta un anumit termen sau o anumită frază în toate articolele disponibile. Dacă nu aveţi deschis vreun un program anume, la apasarea tastei F1 veţi vedea afişată ferastra de ajutor ce aparţine Windows-ului, şi care conţine o serie întreagă cu articole ce au legătură cu utilitarea de zi cu zi a Windows-ului şi a calculatorului.

Tastele funcţionale F1…F12

Tastele functionale (function keys)


După cum aţi aflat deja, tasta F1 este programată în majoritatea cazurilor afişeze ajutorul disponibil, restul tastelor funcţionale îndeplinid diverse alte sarcini în funcţie de fiecare program în parte. În Windows, veţi putea folosi o parte din tastele funcţionale pentru a opera în mod rapid cu anumite comenzi de retuna.

Tasta Shift -Caractere speciale

Taste cu doua tipuri de caracterePentru a obţine caracterele de mai jos trebuie să ţineţi apăsată tasta Shift şi apăsaţi tasta care are inscipţionată un astfel de caracter.

@ # $ % ^ & * ( ) [ ] : ” < > ? |~
Dacă tastele ce au inscripţionate două caractere vă încurcă, şi nu ştiţi ce caracter veţi obţine, reţineţi că ceea ce este inscpţionat deasupra este un carcter secundar şi necesită şi apăsarea tastei Shift.

Dacă modul de scriere cu majuscule este activat, apăsarea tastei Shift va avea efect introducerea de minuscule.

Tastele care şterg caractere

Înainte de şterge caractere, trebuie să fim siguri că ştim ce înseamnă cursorul.

Cursorul este un indicator deplasabil care marchează poziţia unde caracterele pot fi introduse sau şterse.

Tastele săgeţi deplasează cursorul în direcţia indicată de săgeată.

Cursorul este simbolizat în majoritatea cazurilor de o linie orizontală sau verticală care clipeşte permanent.

Cursor


Tasta Backspace: apăsând această tastă veţi şterge caracterul care de află înaintea cursorului. Dacă ţineţi apăsată veţi putea şterge rânduri întregi de caractere. [Backspace se pronunţă -„becspeis”] Tasta backspace
Tasta Delete: această tastă şterge caracterele aflate după cursor. Atunci când scrieţi ceva, după cursor nu urmează nici un caracter, puteţi însă deplasa cursorul pe orice rând din pagină, iar din acest moment şi tasta Delete poate servi la ştergerea caracterelor. [Delete se pronunţă -„dilit”] Tasta delete

Saluturi rapide ale cursorului

Salturi rapide ale cursoruluiExistă o serie de taste care mută cursorul mult mai rapid decât o fac tastele săgeţi. Desemenea puteţi folosi mausul pentru a face clic acolo unde doriţi să poziţionaţi cursorul.

Tastă Acţiune
Home deplasează cursorul la începtul rândului.
End deplasează cursorul la sfârşitul rândului
Page Down deplasează cursorul cu o pagină în jos.
Page Up deplasează cursorul cu o pagină în sus.
Veţi întâlni tastele Page Down şi Page Up inscripţionată şi astfel: Pg Dn sau Pg Up

Suprascriere: Tasta Insert

Scopul principal al tastei Insert este acela de a suprascrie textul. Atunci când se intră în modul de suprascriere caracterele noi introduse de la tastatură se suprapun peste caracterele deja existente în document. (bineînţeles dacă cursorul se află înaintea unor caractere deja introduse)

Apăsarea accidentală a tastei Insert vă poate da multă bătaie de cap, deoarece atunci când doriţi să adăugaţi noi caracretere unui cuvânt literele introduse vor şterge literele deja existente. Acest lucru poate fi supărător mai ales dacă nu aţi obesrvat că sunteţi în modul de suprascriere. Puteţi reveni la modul normal de introducere a textelor apăsând din nou tasta Insert.

Combinaţii de taste

Tastele Ctrl, Alt şi Shift sunt special concepute pentru combinaţii cu alte taste, iar dacă sunt apasate individual nu produc nici efect în majoritatea situaţiilor. Pentru a facilita combinaţiile, aceste taste se găsesc în dublu exemplar, atât în stânga cât şi în dreapta tastaturii. (folosiţi tasta care vă este mai la îndemână)

● Control (Pronunţaţi „control” şi nu „ce-te-re-le”)

● Alternate (Pronunţi simplu „alt”)

Cum se face o combinaţie?

Probabil stiţi deja că atunci când executaţi un clic pe semnul Buton inchidere puteţi închide o fereastră. Acelaşi lucru se poate face şi prin combinaţia de taste Alt+F4. Această combinaţie, precum şi orice altă combinaţie, se poate executa foarte simplu:

1. Ţineţi apăsată prima tastă (Alt)
2. Apăsaţi scurt cea de a doua tastă (F4)
3. Eliberaţi amebele taste

Nu încercaţi să apăsaţi mai întâi F4 şi mai apoi tasta Alt pentru că nu va da nici un rezultat.

Combinatii de taste in Windows

Combinatie

Rezultat

Ctrl+X Cut – Taiere
Ctrl+C Copy – Copiere
Ctrl+V Paste – Lipire
Ctrl+Z Undo – Anulare comanda
Ctrl+A Select All – Selectare completa
Alt+Tab Se afiseaza programele deschise
Alt+(litera comanda) Executare comanda
Ctrl+Alt+Delete Deschide managerul de activitati
Tasta Windows +D Se afiseaza desktop-ul, la a doua apase se revine la fereastra initiala
Tasta Windows Afiseaza meniuk Start
Tasta Windows +L Afiseaza meniul de logare
Tasta Windows +F Cautare de fisiere

Alte taste
Tasta Windows este tasta ce poartă emblema Windows-ului. În combinaţie cu alte taste această tastă va permite să deschideţi rapid unele aplicaţii standard disponibile în Windows.  Majoritatea tastaurilor fabricate după apariţia sistemului de operare Windows ’95 sunt dotate această tastă.

La calculatoarele Apple aceasta tasta este inlocuita, cum de altfel nici nu se putea, cu simbolul companiei marul muscat.

Print screenPrint Screen este tasta folosită pentru a crea o imagine fidelă a ceea ce se găseşte afişat pe ecranul calculatorului. Puteţi imprima imaginile astfel obţinute sau le puteţi salva în memorie.
O parte din imaginile care sunt folosite în această carte au fost capturate cu ajutorul tastei Print Screen, după care au fost prelucrate cu ajutorul unui program de grafică.

Tasta Pause BreakPause/Break – această tastă este mai foarte puţin folosită. În unele situaţii apăsând această tastă puteţi opri derularea liniilor pe ecran (apăsaţi tasta Enter pentru a relua derularea).
Unele programe, şi în special jocurile video au atribuit acestei taste o funcţie pauasemănătoare butonului „Pause ||” care este întâlnit la echipamentele audio video.

Tasta menuTasta Menu – face acelaşi lucru ca şi un clic dreapta – afişează meniul de context al obiectului selectat (după cum ştiţi un astfel de meniu poate avea comenzi diferite în funcţie obiectul selectat). O bună parte dintre utilizatori nu folosesc această tastă deşi aceasta se dovedeşte utilă. Tastaturile care nu sunt dotate cu tasta Windows nu dispun nici de această.

Luminiţele de la capătul tastaturii

Orice tastatură este dotată standard cu trei leduri care indică dacă anumite moduri în care poate funcţiona tastatura sunt active sau nu. Tastele care comută spre aceste moduri, sunt în număr de trei, fiecare fiind în legătură cu ledul corespunzător.

Leduri tastatura (keyboard led)

Tasta Num Lock

Tasta Num Lock este tasta care activează sau dezactivează tastatura numerică.
Dacă tastele numerice sunt activate, le puteţi folosi pe acesta ca şi cum aţi folosi tastele unui calculator de buzunar. În acest fel, aveţi la dispoziţie un mod foarte convenabil de introduce cantităţi mari de date numerice, sau de a face calcule.
Dacă tastatele numerice nu sunt activate, aceleaşi taste vor îndeplini de data aceasta comenzile secundare cu care sunt dotate. Aceste comenzi secundare fac acelaşi lucru ca şi alte taste; de exemplu, puteţi folosi tastele inscripţionate cu săgeţi pe post de taste direcţionale.

Tasta Caps Lock

În mod implicit, calculatorul primeşte textul introdus de la tastatură sub formă de caracetere minuscule. Tasta CAPS LOCK face posibilă scrierea permanentă cu majuscule. Pentru a şti dacă această tastă este apăsată sau nu, aveţi ca martor ledul Caps Lock. (Caps este prescurtarea de la „Capital letters” adică litere majuscule.)

Tasta Scroll Lock

Una dintre tastele pe care o veţi folosi mai puţin, sau deloc, poartă denumirea de Scroll Lock. Această tastă are rolul de a modifica felul cum se derularează informaţiile pe ecran. Majoritatea utilizatorilor nu simt nevoia să vizualize informaţiile într-un alt mod, motiv pentru care tasta Scroll Lock nu prea se face utilă.

Pentru cei care încă nu au folosit o tastatură (şi nu numai)

  • Tastele sunt concepute să răspundă la o apăsare destul de fină. Cu toate acestea, nu este necesar să folosiţi tastatura cu o fineţe exagerată, tastaturile se dovedesc a fi echipamente rezistente, iar preţul unei tastaturi obişnuite este acelasi cu al unei mese la un fast food.
  • Dacă ţineţi apăsată o tastă, calculatorul se va comporta ca şi cum aţi apăsa respectiva tastă într-o succesiune rapidă.
  • Dispunerea tastelor este în general aceiaşi, chiar dacă modelul tastaturii este unul mai special. Totuşi, atunci când folosiţi o altă tastură o tastă sau două s-ar putea să nu găsească acolo unde sunteţi obişnuit.
  • Diacriticile româneşti (ă, â, î, ş, ţ) nu sunt inscripţionate pe majoritatea tasturilor existente pe plaiurile noaste. Aceasta nu înseamnă că nu le puteţi folosi atunci când scrieţi ceva.
  • Dacă pe o tastă este inscpriţionat un anumit caracter dar pe ecran apare cu totul altceva, tastatura funcţionează perfect şi nu a luat-o razna aşa cum aţi fi tentat să credeţi. Acest fenomen se întâmplă ori de câte ori tastatura este configurată pentru a genera diactricile unei anumite limbi, sau atunci când dispunerea tastelor este non-standard dar Windows-ul crede că tastele sunt dispune în mod standard.
  • Unele din taste des folosite se găsesc în dublu exemplar, atât în stânga cât şi în dreapta tastaturii. Folosiţi tasta care vă este mai la îndemâmă, majoritatea programelor nu fac diferenţa între tasta din stânga şi cea din dreapta.

Hard Disk-ul – Seiful datelor

Hard disk-ul sau discul dur este principalul dispozitiv de stocare al unui calculator personal. Cea mai mare şi mai importantă parte a software-ului cu care lucrează un calculator zi de zi se află stocată pe hard disk. Sistemul de operare se află stocat pe hard disk, majoritatea programelor programelor pe care le folosiţi se află stocate pe hard disk, probabil şi ultimul document pe care l-aţi creat se află stocat tot pe hard disk.

Un calculator personal fără hard disk nu prezintă prea mare utiltate, având în vedere că majoritatea software-ul este conceput să funcţioneze în prezenţa unui hard disk.

Anatomia unui hard disk

Partile componente ale unui hard disk
1.
Disc sau discuri neflexibile din metal (platane) acoperite cu un strat de material magnetizabil. Aceste discuri sunt învârtite de un motor ce poate dezvolta o viteză de rotaţie de ordinul miilor de rotaţii pe minut (RPM). În prezent hard disk-urile obişnuite sunt cotate la viteze ce încep de la 7200 de rotaţii pe minut.

2. Braţ deplasabil ce conţine capul de citire/scriere. În cazul în care un hard disk conţine mai multe platane suprapuse fiecare dintre acestea este deservit de un cap de citire/scriere propriu. Activitatea de citire /scriere produce un „bâzâit” specific datorită fenomenelor magnetice implicate în stocarea şi accesarea datelor. Hard disk-urile au devenit cu timpul din ce în ce mai silenţioase, zgomotul produs în timpul funcţionării fiind la unele modele aproape imperceptibil.

3. Un al doilea motor ce poate deplasa capul de citire scriere în orice punct al suprafeţei de stocare.

4. Parte electronică ce controlează activităţile de citire/scriere şi de transferare a datelor dinspre şi către calculator. În componenţa acestei părţi intră şi o cantitate redusă de memorie ultrarapidă de tip cache.

5. Carcasă din metal în care sunt încapsulate componentele mecanice şi o parte din cele electronice. Această carcasă are rolul de a se comporta şi ca un radiator prelunând caldura degajată de discurile ce se rotesc la viteze foarte mari.

Pentru comparaţie, banda unei casete audio se deplasează pe sub capul de citire cu o viteză de aproximativ 5-10 cm pe secundă (~0,3 km/h), în timp viteza de rotaţie a discurilor unui hard disk depăşete şi 136 km/h!

Tipuri de hard disk-uri

3.5 inch, 2.5 inch sau 1.8 inch

În funcție de diametrul platanelor de stocare cele mai comune tipuri de hardisk-ri sunt cele de 3.5 inch respectiv 2.5 inch.

Hard disk-urile de 3.5 inch sunt cele mai răspândite în rândul PC-urilor obișnuite și se gasesc montate interiorul unității centrale. Un calculator obișnuit nu este limitat doar la un hard disk, acesta poate avea la dispozitie de regulă cel putin patru hard disk-uri interne, numărula acestora putând fi crescut prin adăugara unor plăci de extensie.

Hard disk-urile de 2.5 inch deserversc în general calculatoarele portabile dar și-au găsit utilitatea și în interiorul altor echipamente electronice cum ar fi DVD-Recordere, console, camere video, MP3 playere,  etc.  Acest tip de hard disk-uri necesita o alimentare de doar 5V ceea ce reduce considerabil consumul de energie fata de modelele de 3.5 inch care necesita 12V pentru a functiona. Daca la capitolul consum de energie aceste modele ies castigatoare, la capitolul performanță modele de 3.5 inch dau dovadă de o rată de transfer a datelor superioară.

Pentru echipamentele portabile la fiecare milimetru contează există și hard disk-uri de 1.8 inch, cea mai comună utilizare a acestor hard disk-uri o reprezintă foarte popularele playere iPod cu hard disk produse de catre compania americana Apple.

Hard disk-uri si utilizarea lor tipica

Hard disk-uri interne și hard disk-uri externe

Hard disk-ul intern este gândit să functioneze în interiorul unității centrale.  Putem scoate un hard disk intern din unitatea centrală și il putem conecta la o altă unitate compatibilă dar nu este tocmai o soluție practică având in vedere că hard disk-urile sunt dispozitive sensibile la socuri. Pentru a transfera cantități mari de date și pentru portabilitate există hard disk-urile externe. Acestea încapsulează într-o cutie, de regulă metalică, un hard disk obișnuit de 3.5 sau 2.5 inch.

Hard extern 2.5 interfata USB

Hard disk-urile externe ce incorporeza un drive de 3.5 inch necesită și o sursă de alimetare separată pe cand cele echipate cu unitati de 2.5 inch se pot multumi si cu cei 5V  si  0.5A furnizati de portul USB. Conectarea unui hard disk extern se realizează preponderent prin interfața USB, dar există și soluții care folosesc interfața FireWire, eSATA (de la external SATA) sau chiar interfața ethernet pentru conectarea într-o rețea de calculatoare.

Interfata de conectare
Controler SATA

Interfata de conectare a unui hard disk din punct de vedere al utilizatorului este reprezentată de cabluri si porturi, adică locurile unde sunt introduse aceste cabluri.

Pentru ca un hard disk sa poată comunica cu un alt echipament hardware este necesar ca cele două dispozitive să „vorbească aceeași limbă”. Aceasta presupune o anumită compatibilitate la nivel hardware și software. La nivel hardware în cazul unei PC chip-ul responsabil cu interconectarea hard disk-ului se află montat de regulă pe placa de bază si poarta denumirea de controler. Controlerul poate fi un chip dedicat doar acestei funcții, cum e cel din imaginea de mai sus, dar în general responsabilitatea comunicarii cu hard disk-ul revine unui chip care îndeplinește mai multe funcții și este capabil să interconecteze o gama mai largă de dispozitive. (in general chipul care indeplineste functia de „southbridge”)

Porturi…

Interconectarea dintre hard disk si controler o facem prin intermediul cablurilor si porturilor si bineinteles cu concursul placii de baza.  Porturile si implicit interfata de conectare pentru hard disk-urile obisnuite poate fi de doua feluri:

  • clasica de tip ATA (de asemenea aceasta interfata mai poata denumirea de PATA (Parallel-ATA) sau IDE de la Integrated Drive Electronics )

Port ATA

  • de generatie mai noua de tip SATA (Serial-ATA)

Porturi SATA

… si cabluri

Cabluri ATA vs SATA

 ATA vs SATA data cable

ATA, SATA si SCSI

Interfata ATA (AT Attachment) isi are originea in anii ’80 in epoca de aparitie a PC-ul original fabricat de catre compania IBM. Aceasta interfata a cunoscut de-a lungul anilor diverse standardizari si imbunatatiri dar a reusit sa pastreze si compatibilitatea cu echipamentele mai vechi. Practic daca dorim sa conectam un hard disk de cateva sute megabaiti tipic pentru inceputul anilor ’90 pe ultima versiune a acestei interfete nu ar trebui sa intampinam incompatibilitati.

Interfata SATA si-a facut aparitia pe piata calculatoarelor personale incepand cu anul 2003. Primele echipamente SATA  au beneficiat de o magistrala capabila sa gestioneze maxim 150 de magabaiti pe secunda.  Aceasta magistrala a fost imbunatita la o viteza de maxim 300 MB/s cunoscuta sub denumirea de SATA 2. Chiar daca magistrala pot fi transferati intr-o singura secunda peste 300 de megabaiti hard disk-urile obisnuite nu pot sustine transferuri de date mai mari de 100 de megabaiti pe secunda.

Trebuie stiut ca interfata ATA sau SATA nu este dedidacata doar hard disk-urilor aceasta interfata este folosita si de unitatile optice si alte echipamente de stocare.

SCSI de la Small Computer System Interface, este o interfata folosita in special in sistemele performante si scumpe precum serverele. Acesta interfata a fost alternativa profesionala la interfata ATA. In momentul de fata interfata SATA ofera facilitati care o vreme au apartiunut in exclusivitate doar intetfetei SCSI. (de exemplu posiblitatea de decuplare la cald (hot swap) a unui hard disk)

Preţul per megabait si capacitatea de stocare

Hard disk 10MB 3398 dolariPrimele hard disk-uri ofereau un preţ per megabait astronomic acesta coborand pina la nivelul de vorbi de un preţ de 1$ per megabiat la începutul anilor ’90. Astăzi putem vorbi de preturi si de 0,00015$ per megabait in cazul unui hard disk obisnuit de 500GB (500.000 de megabaiti).

De la începutul anilor ’90 şi până astăzi dimensiunile unui hard disc obişnuit au rămas aceleaşi, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre capacitatea de stocare. Capacitatea de stocare a crescut de la an la an, ajungând astăzi de zeci de mii de ori mai mare faţă de cea a primelor hard disk-uri ce echipau calculatoarele la începutul anilor ‘90.

Perioada Capacitateade stocare tipică*
1990 100 –  200 MB
1995 500 –   1000 MB
2000 10.000 – 20.000 MB
2005 80.000 – 160.000 MB
2009 250.000 MB – 500.000 MB

*Capacitatea tipică de stocare are în vedere valorile cele mai des întâlnite în dotarea calculatoarelor cu o vechime de 1-2 ani destinate publicului larg.

Pentru majoritatea utilizatorilor capacitatea de stocare a unui hard disk pare imensă la momentul achiziționării, dar inevitabil într-un final devine insuficientă.

Acest fenomen se explică prin faptul că dimensiunile software-ului destinat calculatorului personal nu bat pasul pe loc. Sistemul de operare lansat de Microsoft în 1995 – Windows 95, necesita mai puţin 100 de megabaiţi spaţiu de stocare pe hard disk, în timp ce mai noul Windows XP necesită aproximativ 1000 de megabaiţi spațiu pe hard disk iar Windows 7  Ultimate necesita aproximativ 15GB spațiu liber.

De cat spatiu de stocare avem nevoie?

Pentru o mai bună întelegere a calculatoarelor trebuie să avem idee care este spațiul ocupat de anumite programe sau tipuri de fișiere. Sunt utilizatori care din dorința de a elibera spațiul de stocare dezinstalează programe care ocupă un spațiu de stocare cu totul nesemnificativ.

Denumire

Tip Program/Fişier

Spaţiu de stocare

Total Commander 6 Manager fişiere

2 MB

Fisier audio 3.30 minute MP3

4 MB

mIRC Chat

5 MB

Winamp 5.5 Media Player

12 MB

Acrobat Reader Documente PDF

20 MB

Nero 6 Ultra Edition Scriere CD/DVD

65 MB

Adobe Photoshop CS Grafică

250 MB

Microsoft Windows 98 Sistem de operare

300 MB

Unreal (1998) Joc 3D

400 MB

Encarta 2002 Std. Enciclopedie

470 MB

Microsoft Office 2003 Aplicaţii de birou

700 MB

Microsoft Windows XP Professional (2001) Sistem de operare

1000 MB (1 GB)

Painkiller (2004) Joc 3D

2000 MB

Unreal Tournament  2004 Joc 3D

4500 MB(4,5 GB)

Call of Duty – World at War Joc 3D

6900 MB (6,6)

Adobe Master Collection CS4 Suita de aplicatii de editare grafica si audio-video

24000 MB (24GB)

Atunci când conţinutul unui fişier este distribuit în locaţii diferite pe suprafaţa de stocare a hard disk-ului acesta este fragmentat. Fragmentarea nu pune nici o clipă în pericol integritatea datelor stocate, în schimb face ca viteza de accesare a unui fişier să scadă ca urmare a deplasării repetate a capului de citire/scriere în diferite puncte ale suprafeţei de stocare.

Prin defragmentare – fragmenetele aparţinând unui fişier sunt mutate în aceiaşi locaţie pe suprafaţa discului, ceea ce face ca viteza de accesare să nu fie limitată decât de performanţele tehnice ale hard disk-ului.

Cum apare fragmentarea fişierelor?

Pe un hard disk proaspăt formatat nu apare problema fragmentării deoarece spaţiul de stocare este umplut în ordine.  Acest lucru nu mai este posibil după ce a intervenit ştergerea de fişiere. Golurile care apar datorită ştergerii de fişiere sunt umplute cu alte fişiere dar care nu au exact aceleaşi dimensiuni ca şi fişierele şterse. Dacă un fişier nu încape în spaţiul de stocare eliberat, acesta va fi împărţit în fragmente şi distribuit în alte zone de stocare disponibile.

Sa defragmentam în Windows

Disk Defragmenter este utiliatarul care vine la pachet cu sistemul de operare Windows. Acesta poate fi pornit printr-un clic pe butonul Defragmentare acum (Defragment now) din secţiunea Instrumente (Tools) a unei unităţi de stocare.

Disk defragmenter in Windows

Mai întai este recomandabil să analizăm gradul de fragmentare executând  un clic pe butonul Analiză (Analyze). Windows va analiza procentul de fragmentare a fişierelor şi ne va anunţa dacă este indicat sau nu să rulamprocedura de defragmentare.

Defragmentarea se realizeză doar asupra fişierelor din partiţia selecta selectată. Va trebui să rulăm procedura de defragmentare pentru fiecare partiţie în parte.

Procesul de defragmentare este un mare consumator de timp. În funcţie de mărimea unităţii defragmentate dar şi de gradul de fragmentare acest proces poate dura chiar şi ore întregi. Dacă avem de lucru la calculator putem opri în orice moment defragmentarea pritr-un clic pe butonul Oprire (Stop) sau Pauză (Pause)

Nu putem defragmenta în bune condiţii un disc care nu are cel puţin 15% spaţiu de stocare liber. Windows ne va avertiza dacă discul pe care dorim să-l defragmentăm nu întruneşte procentul de spaţiu liber necesar.

Atunci…Floppy stuff

Floppy discul sau discheta (termen adoptat pentru a suna asemănător cu „casetă” [in engleza diskette vs. cassette]) a reprezentat un mediu de stocare cheie pentru calculatoarele personale de la apariţia acestora şi până spre sfârşitul anilor ’90.

În lipsa unor soluţii convenabile de stocare (ca preţ şi eficienţă) dischetele repezentau la începutul erei calculatoarelor personale principalul mijloc de stocare şi de transport al datelor.

Primele floppy disc-uri au apărut la începutul anilor ’70 sub forma unor discuri flexibile din material plastic cu un diametru de 8 inch. Acestor discuri le-au urmat alte formate de dimensiuni mai reduse şi astfel mai practice pentru un utilizator obişnuit.

3.5 inch – cheia succesului

Dischetele sub forma în care se prezintă astăzi au fost introduse pe piaţă în anul 1982 de către compania japoneză SONY. Este puţin probabil ca cineva care a folosit un calculator pentru o vreme să nu fi folosit la un moment dat şi o dischetă de 3.5 inch.

Inevitabil, discheta de 3.5 inch a cunoscut mai multe standardizări, dar care nu mai prezintă absolut nici o importanţă din moment ce formatul HD (High Density – Densitate înaltă) cu o capacitate de de stocare de 1.44 MB reprezită cel mai comun tip de dischetă de sfârşitul anilor ’80 încoace.

…si acum…

Primele dischete de 3,5 inch permiteau stocarea tuturor documentelor pe care le putea crea un utilizator obişnuit cu calculatorul la acea vreme, astăzi finalitatea unei dischete este cu totul alta. Spaţiul de stocare de doar 1.44 megabaiţi permit unei dischete să stocheze un document de câteva sute de pagini, câteva fotografii, ori alte pachete de date de dimensiuni reduse.
Pentru preţul unei singure dischete (aproximativ 1 RON) un compact disc oferă o capacitate de stocare de aproximativ 400 de ori mai mare, iar un DVD peste 3000 de ori mai mare. Nu este greu de înţeles de ce dischetele sunt acum la final de carieră.

Romania, zielele noastre

În ciuda capacităţii de stocare extrem de reduse dischetele continuă să mai fie folosite şi astăzi în special datorită ominiprezenţei unităţilor de citire/scriere. Acestea au cunoscut o relansare incepand cu anul 2003 cand unele obligatii fiscale au inceput sa fie predate de catre agentii economici in format electronic.

Stocarea de fişiere pe o dischetă

Stocarea fisierelor pe un disc

O dischetă obişnuită foloseşte un sistem de fişiere denumit FAT( de la File Allocation Table – Tabel de alocare a fişierelor). în urma formatării spaţiul de stocare al unei dischete este divizat în următorul fel:

  • 512 baiţi alcătuiesc un sector
  • 18 sectoare alcătuiesc o pistă
  • 80 de piste alcătuiesc o faţă

Având în vedere că o dischetă are două feţe, se adună în total un număr 2880 de sectoare, care pot stoca 1,457,560 de baiţi (2880×512).

Dacă un fişier de 4 KB (4096 de baiţi) va ocupa 8 sectoare, un fişier de 500 KB (512.000 baiţi) va ocupa 1000 de sectoare din cele disponibile.

Dischetele şi interfaţa S-ATA

Dischetele se fac utile atunci cand dorim instalarea driverelor pentru anumite controlere S-ATA sub Windows XP. Mai exact, e vorba de acele controlere care nu sunt recunoscute in momentul instalarii sistemului de operare si care ne obliga sa serivm driverele de pe un dispoztiv cu o interfata standard, care poate fi accesat indiferent de restul configuratiei calculatorului. Si ce dispozitiv de stocare a ramas neschimbat de mai bine de 20 de ani? Ati ghicit… e vorba de unitatea floppy…

Daca tot suntem la capitolul SATA ar mai fi de mentionat ca daca nu avem unitate floppy sau pur si simplu ne incapatanam sa mai apleam la dischete, sunt si solutii alternative in privinta instalarii driverelor SATA.

Cel mai simplu, daca BIOS-ul ne permite, putem seta controllerul SATA sa emuleze un controler IDE. (nu mai beneficiem de unele avantaje aduse de interfata SATA, cum ar fi native command queuing (NCQ) sau hot plug dar viteza de transfer este in principiu aceiasi.)

IDE_AHCI

O alta varianta ar fi includerea driverelor pe CD cu Windows cu ajutorul unui programe precum nLite.

Ce putem face cu comanda delete?

Tasta delete

Comanda delete este responsabila cu stergerea atunci cand o folosim împreună cu un fişier.

De ce stergem fişiere? Filozofia spaţiului ocupat…

Atunci când spaţiul de stocare disponibil se apropie de limită, este momentul să facem curăţenie printre fişierele existente. Comanda Delete sau Ştergere este cea care ne permite să eliberam spaţiul de stocare prin eliminarea fişierelor de care nu mai avem nevoie.

Ce se întâmplă cu fişierele şterse?

Fişierele şi dosarele şterse nu vor mai figura în lista fişierelor şi dosarelor conţinute de un mediu de stocare. Acest lucru înseamnă că nu mai putem accesa fişierele şterse, în schimb putem benefica de spaţiul de stocare eliberat în urma operaţiunii de ştergere.

Pot şterge orice fişier?

  • Mediile de stocare doar pentru citire precum CD-ROM-ul sau DVD-ROM-ul, nu suportă nici un fel de modificare, prin urmare ştergerea de fişiere este imposibilă. Daca totuşi incercam să ştergem vom fi serviţi cu un mesaj de eroare.
  • Dacă un fişier este folosit de un program care rulează operaţiunea de ştergere va eşua.
  • Pentru ca anumite datele conţinute să fie în singuranţă, unele medii de stocare au protectie la scriere. Va trebui să poziţionaţi elementul de protecţie în poziţia care permite scrierea de date.

Se mai pot recupera fişierele şterse?

Tocmai am şters hardul de la firmă! Voi fi concediat?

Windows trimite implicit fişierele şterse la Coşul de recilare. Fişierele ajunse la Coşul de reciclare sau Recycle bin se pot recupera foarte simplu.

Fişierele care au fost eliminate din Coşul de Reciclare sau care nu ajuns niciodată acolo nu se pot recupera cu intrumentele puse la dispoziţie de Windows. Există software specializat în recuperarea fişierelor. Astfel de programe pot recupera fişiere şterse daca sunt utilizate într-o periodă scurtă de timp dupa ce fişierele au fost şterse.

Cum se şterg de fapt fişierele…

Orice mediu de stocare deţine un fel de registru de evidenţă a fişierelor, denumit generic TOC de la table of contents. În mare, acest registru conţine denumirea, dimensiunea, atributele şi adresa fizică a fişierelor pe suprafaţa de stocare a discului.

Atunci când ştergem un fişier eliminam de fapt din registru intrarea corespunzătoare fişierului, baiţii folosiţi pentru stocarea fişierului rămânând în continuare la locul lor. Dacă între timp aceşti baiţi nu au fost suprascrişi (deoarece spaţiul care fusese alocat fişierului este acum raportat ca disponibil) este posibil să recuperam fişierul cu ajutorul unui program specializat în operaţiuni de acest gen.

Cosul de reciclare

Dacă ne răzgândim la timp – Coşul de reciclare

Pentru ca să nu ştergem din greşeală fişiere încă folositoare, Windows nu şterge definitiv fişierele de pe hard disk ci le trimite mai întâi la „coşul de reciclare”.
Numai hard disk-urile beneficiază de un coş de reciclare, fişierele şterse de pe o dischetă sau alt mediu de stocare sunt şterse definitiv fără a mai putea fi recuperate.
Răscolind prin coşul de reciclare putem recupera o parte din fişierele şterse sau le putemi şterge definitiv pe cele aflate acolo.

Coşul de reciclare nu face minuni!

  • Coşul de reciclare are o capacitate de stocare care nu poate fi depăşită.
  • Dacă mărimea unui fişier nu se încadrează în limitele de stocare a coşului de reciclare acesta va fi şters definitiv.
  • În cazul în care nu este loc pentru toate fişierele şterse de dumneavoastră, Windows va şterge definitiv fişierele mai vechi din coşul de reciclare pentru a putea face loc fişierelor proaspăt şterse.

Atentie! Fişierele ajunse la coşul de reciclare nu eliberează spaţiul de pe disc pentru că în realitate fişierele sunt mutate într-un dosar creat de Windows şi denumit Recycled.

Sa nu ne lăsăm păcăliţi de o extensie falsă

Sistemele de operare moderne nu afişează extensiile fişierelor care sunt asociate cu unul din programale instalate. Aceasta nu ar fi un inconveninet dacă nu ar exista ceea ce numim viruşi.

Acunderea extensiei adevărate a unui fişier alături de un nume cât mai incitant pentru fişierul în cauză este une din tehnicile obişnuite de răspândire a unor viruşi sau alt software maliţios.

Prin disimularea extensiei adevărate unii utilizatori pot crede că un fişier face parte din categoria fişierelor  inofensive care datorită structurii lor interne nu pot conţine niciodată viruşi sau alte instrucţiuni maliţioase. În această categorie, cele mai răspândite fişiere sunt cele ce conţin informaţie audio-vizuală:

  • text (exemplu: formatele .txt, .rtf)
  • imagini (.jpg, .gif, .png, .bmp, .tif, etc)
  • video (.mpg, .avi, .mov, .vob, .mkv, etc)
  • audio (.mp3, .aac, .wma, etc)

În imaginea de mai jos putem observa cu un virus se deghizează la umbra extensiei .jpg, făcând utilizatorul neexperimentat să creadă că în faţă are nişte fişiere cu imagini şi nu fişiere executabile care pot conţine viruşi.

Fisiere cu extensie ascunsa ce ascund virusi

Pentru ca deruta să fie şi mai mare fişierele executabile deghizate mai sus aparent in imagini imprumută pictograma (iconiţa) pe care Windows-ul o foloseşte pentru simbolizarea dosarelor (folderelor) Astfel tentaţia de a face dublu clic şi a vizualiza „conţinutul” este şi mai mare.

Aceleaşi fişiere atunci când ne sunt afişate în cadrul unui program de file sharing P2P ( DC++ de ex) vor fi afişate cu extensia completă. Trebuie să fim doar atenţi la ce descărcăm. Nu strică să analizăm şi alte elemente care pot da de gol un virus, precum mărimea indentică a mai multor fişiere, in cazul  ilustrat mai jos – 44.07 kB.

Virusi prin ascunderea extensiei

Să afişăm extensia!

Pentru a şti ce extensie au fişierele cu care lucram, pentru a putea modifica extensia în scopul ascunderii anumitor fişiere de ochii curioşilor, şi mai ales pentru a evita preluarea unor viruşi este recomandat să optam pentru afişarea extensiilor cunoscute în managerul de fişiere.

În cazul managerului de fişiere incorporat în sistemul de operare Windows trebuie să procedăm in următorul fel:

  • deschidem My Computer (Computerul meu)
  • din meniul Tools (Instrumente) selectăm Folder Options (Optiuni foldere)  (acelasi rezultat il obtinem daca apelam la iconita optiunea Folder Options pe care o gasim in Control Panel)
  • In sectiunea View (Vizualizare) deselectăm optiunea: Hide extensios for known file types (Ascunde extensia pentu pentru tipurile de fisier cunoscute)

Hide extensios for known file types

Rezultatul?

Windows Explorer va afişa si extensia fişierelor în cauză,  care de data aceasta va avea terminatia .exe.

Virusi cu extensie

Nevoia de spatiu

Conceputul de disc optic de densitate foarte mare si cu o capacitate de stocare pe masura nu este unul nou. Chiar dacă reprezenta o tehnologie de top la momentul lansarii pe piata, in 1996, DVD-ul nu oferea spaţiu suficient de stocare pentru conţinutul video de inaltă densitate. În aceste condiţii încă din anul 1998 Sony, Philips şi Pionner au inceput lucrul la ceea ce azi s-a concretizat în formatul blu-ray. Primele unităţi optice compatibile blu-ray au aparut pe piaţă în anul 2006 sub forma unor bluray playere.

Sony BDP S1E bluray lansat pentru piata europeana

Utilizare

Principala utilizare a discurilor blu-ray este in momentul de faţă este cea de mediu de stocare pentru filmele de înaltă definiţie si pentru distributia jocurilor pe consolele Play Station 3. Ca mediu de stocare pentru utilizatorii obisnuiti discurile blu-ray inca nu sunt foarte populare datorita preturilor in special pentru discurile inscriptibile.

Blu-ray filme si jocuri

Capacitate de stocare

La fel cum DVD-urile au adus o capacitate de stocare de aproximativ 6 ori mai mare decat ultraraspanditul Compat Disc (CD), discurile blu-ray (BD) vin cu o capacitate de stocare de aproximativ 6 ori mai mare decat cea a unui DVD obisnuit. Totul pe aceiasi suprafara standard de 12CM.

Disc bluray cu o capacitate de 25GB

Tip Marime Capcitate single Capacitate Dual layer
Disc standard
12 cm, single sided 25 GB (23.28 GiB) 50 GB (46.56 GiB)
Disc mini
8 cm, single sided 7.8 GB (7.26 GiB) 15.6 GB (14.53 GiB)

Capacitatea de stocare a fost marita folosindu-se o reteta deja consacrata: reducerea distanteleor dintre piste si a marimii pit-urilor.

Comparatie CDvsDVDvsBlu-ray

Spre deosebire de CD-uri si DVD-uri care sunt citite cu ajutorul unei raze laser de culoare rosie, tehnologia blu-ray se bazeaza pe o raza de culoare… ia ghiciti… albastra… (de unde si denumirea)

O alta noutate adusa de discurile blu-ray este rezistenta mai buna la zgarieturi datorita aplicarii unui strat special polimeric ce acopera suprafata de stocare si care o sa tina o vreme preturile destul de ridicate. Aceasta supra protectie a aparut datorita pozitionarii stratului de inregistrare mult mai aproape de fata citibila a discului. Un CD spre exemplu are pozitionat stratul de stocare la o adancime de 1mm fata de un disc bluray.

Laser bluray

1X = 4.5MB/s

Da un in cazul unui CD un 1X echivaleaza cu 150KB/s, iar in cazul unui DVD un X echivaleaza cu 1.38MB/s discurile blu-ray au ridicat standardul la 4.5MB pe secunda.

Rata de transfer Timp de scriere a unui disc blu-ray(minute)
Mbit/s MB/s Single Layer Dual Layer
36 4.5 90 180
72 9 45 90
144 18 23 45
216 27 15 30
288 36 12 23
12×* 432 54 8 15

*Teoretic, pe piata inca nu exista unitati capabile sa atinga aceasta viteza

Blu-ray si continutul video HD (High Definition)

Continutul video de inalta definitie necesita un suport de stocare de inalta densitate… cu o capacitate de stocare pe masura. O imagine statica la rezolutie standard presupune prezenta a 300 de mii de pixeli (640×480) pe cand una de inalta definitie presupune prezenta a doua milioane de pixeli (1920×1080). Asadar este necesara o cantitate destul de mare de date date daca dorim continut de inalta defintie.

In prezent ne putem bucura de peste 3500 de titluri in format bluray. Daca la inceput aveau privilegiul de a fi lansate si in varianta blu-ray doar titluri de prima-mana sau block-bustere, astazi sunt lansate pe blu-ray ultimele noutati dar si titluri mai vechi cu… sau fara pretentii.

Puteti verifica disponibilitatea unui titlu aici: Bluray

Comapraritie rezolutii HD

Discurile blu-ray au avut de infruntat un format rival si anume HD-DVD-ul. Cititi aici informatii despre războiul formatelor.

Personal Computer Memory Card International Association

PCMCIA este o asociaţie internaţională ce a luat fiinţă în anul 1989 cu scopul de a implementa standarde pentru diverse dispozitive ce pot fi ataşate în special echipamentelor portabile: laptop-uri,  PDA-uri, camere digitale etc. Standardele PCMCIA ţin cont de o serie de factori critici pentru aceste dispozitive:

  • fiabilitate
  • consum redus de energie
  • dimensiuni reduse

De-a lungul timpului tot mai multe dispozitive hardware au fost concepute să încapă într-un card  de dimensiuni reduse ce poartă sigla PCMCIA:

  • hard disk-uri
  • unităţi de stocare flash
  • memorie RAM
  • fax/modem-uri
  • plăci de reţea (wireless sau Ethernet)
  • adaptoare pentru interfeţe USB şi FireWire
  • adaptoare Bluetooth
  • tunere TV şi FM
  • cititoare de carduri
  • placi de sunet

PC Card, Card Bus si ExpressCard

Prima implementare a standardelor PCMCIA a luat forma cardurilor PC Card de mărimea unei cărţi de credit: 54mm x 85.4mm, şi între 3.3 şi  10.5 mm grosime.

Modem in format PC Card

CardBus

In anul 1995 asocitia a PCMCIA a lansat o noua interfaţă pe 32 de bit denumită CardBus. Pastrand acelasi dimensiuni precum si compatibilitate cu standardul anterior interfaţa CardBus pe 32 de bit a permis conectarea unor dispozitive mai rapide, oferind o latime de bandă de maxim 133MB/s. Standardul CardBus este întalnit în dotarea majorităţii laptopurilor fabricate in intervalul 1997-2007.

Adaptor Cardbus USB 2.0 Firewire

Dacă laptop-ul dumnevoastră nu dispune de porturi USB 2.0 sau FireWire, puteţi adăuga cardul de mai sus care să rezolve această problemă.

Express Card

Express Card este cea mai nou standard promovat de cei de la PCMCIA. Acesta utilizează intefaţa PCI-Express 1X, care are o lăţime de bandă de 250 MB/s. Acest standard, din pacate, nu ma este backward compatible asa ca nu vom putea folosi vechile carduri PCMCIA sau Card Bus impreuna cu un slot express card.

Express Card 32GB

Dimensiuni PC Card si CardBus

Înainte achiziţiona un produs ce poartă sigla PCMCIA trebuie să fiţi siguri că este compatibil echipamentul în care urmează să fie introdus. Pentru aceasta, trebuie să ştiţi ce tip de card-uri acceptă echipamentul în cauză şi ce tip de card este acela pe care doriţi să-l cumpăraţi. Cardurile mai vechi sunt concepute pentru interfaţa PC Card  funcţioneză şi împreună cu interfaţa Card Bus. (compatibilitate în urmă – „backward compatibility)

Un alt aspect important referitor la caracteristicile unui card îl constituie grosimea acestuia. În funcţie de grosime cardurile pot fi de trei tipuri:

TIP

Dimensiuni:

lătime/lungime/ grosime

Utilizare tipică

Type I

54 mm/85 mm/ 3.3 mm

Carduri de memorie Flash, RAM, ROM

Type II

54 mm/85 mm/ 5.5 mm

Plăci de reţea, fax/modem, porturi USB,FireWire, adaptoare Bluetooth

Type III

54 mm/85 mm/ 10.5 mm

Hard disk-uri PCMCIA

Dimensiuni express card

Express card dimensiuni

De ce unele calculatoare sunt personale?

Probabil că aţi tot auzind vorbindu-se de calculatoare personale, mai ales că, în momentul de faţă folositi un calculator personal.

PC-ul este calculatorul de acasă, de la birou, din şcoli, şi aproape de peste tot acolo unde apar calculatoare destinate utilizării de către o singură persoană la un moment dat. Printre atuurile care fac din PC-uri cele mai răspândite calculatoare ar fi: preţul de achiziţie accesibil oricărui tip de buget şi existenţa unui număr impresionant de programe gata să acopere orice nevoie personală sau profesională.

Pe 12 august 2011 s-au împlinit 30 de ani de lansarea pe piata a primul PC.

PC – de la Personal Computer

Iniţial PC-urile purtau denumirea de IBM PC, fiind calculatoare dezvoltate şi create de către compania americană IBM. (International Bussines Machines Corporation) Termenul de Personal Computer fiind o marca a acestei companii.

Astăzi termenul de PC se referă la orice calculator personal, indiferent de producător. O bună vreme a fost folosită sintagma „compatibil IBM PC” pentru a desemna calculatoarele create de către alţi producători decât IBM dar care funcţionau excat ca şi un PC original.

Această distincţie original şi compatibil este lipsită de importanţă în momentul de faţă, deoarece mai bine de 95% dintre calculatoarele personale sunt create de către diverşi producători şi nu de către compania IBM. ((Compania IBM nu a uitat cine a creat de fapt calculatorul personal. „De ce să cumperi un compatibil, când poţi avea originalul?” – una una dintre lozincile folosite de IBM pentru promovarea propriilor calculatoare personale.))

Pentru majoritatea utilizatorilor contează mai puţin cine a creat primul calculatorul personal, preţul calculatorului şi specficaţiile componentelor hardware fiind mult mai importante.

Calculatoarele Apple. De uz personal dau nu PC-uri…


Calculatoare Apple sau Macintosh (sau mai simplu doar „Mac”) sunt calculatoare de uz personal dar nu sunt PC-uri. Acestea sunt produse în exclusivitate de către firma americană Apple Computer şi pina nu de mult au folosit hardware şi incompatibil cu PC-urile. Incepand cu anul 2006, strategia companiei a fost accea de a se adopta o platforma hardware comuna cu PC-urile dar sistemul de opeare proprietar al companiei – MAC OS – a ramas (oficial) in continuare destinat in exclusivitate doar calculatoarelor Apple.

Calculatoarele Apple se remarca printr-un design ergonomic si non-conformist. Datorită preţului sensibil mai mare decât al unui PC, MAC-urile sunt mai puţin răspândite în Europa. În ţări precum S.U.A sau Japonia Mac-urile sunt calculatoare comune cu o cota de piata de aproximativ 1/3.

Calculator iMac model 2007

Apple II

Primul caclulator personal de succes a fost Apple II şi a fost lansat în anul 1977. La apariţia PC-ului în anul 1981, calculatoarele Apple erau superioare acestuia din multe puncte de vedere.

Apple II, primul calculator de succes

Pentru a intelege diferentele dintre dimensiunea reala si dimensiunea pe disc a unui fisier trebuie sa stim mai intai ce este un cluster.

Dimensiune fisier in functie de cluster

Un cluster reprezintă cea mai mică cantitate din spaţiul de stocare care poate fi alocată unui fişier.

Fişierele ocupă întotdeauna un număr întreg de clustere ceea ce face ca spaţiul de stocare neocupat din cadrul unui cluster să fie irosit.

Clusterele de dimensiuni reduse sunt indicate dacă discul urmează să fie locul de stocare a multor fişiere de dimensiuni reduse. În acest fel evită risipirea unei cantităţi însemnate din spaţiul de stocare. Totuşi clusterele de dimensiuni prea reduse pot încetini sensibil viteza în lucrul cu fişierele.

În tabelul de mai jos puteţi analiza care este dimensiunea unui fişier şi spaţiul de stocare care-l ocupă acesta pe disc.

Dimensiunse fişier

Clustere folosite

Dimensiune pe disc

3 baiţi

1

8 Kilobaţi (1×8)

18 kilobaiţi

3

24 kilobaiţi (3×8)

103 kilobaiţi

13

104 kilobaiţi (13×8)

*În cazul folosirii unor clustere de 8 kilobaiţi.

Pentru uzul general al hard unui hard disk valoarea implicită a clusterelor  este de departe cea mai recomandată pentru utilizatorii obisnuiti. Totusi daca nu rezistati tentatiei, aveti la dispozitie doua posibilitati de a modifica dimensiunea implicita a clusterelor:

Formatare din Windows selectare dimensiune cluster

1. Din cadrul utiliatarului de formatare pus la dispozitie de Windows, selectand valoarea dorita.

2. Sau, ceva mai complicat dar si cu optiuni avansate, folosind comanda format. Sintaxa de bază a comenzii format este următoarea:

format [literă unitate]

Dacă aţi ajuns la concluzia că trebuie să schimbaţi valoarea implicită a clusterelor trebuie să adăugaţi un paramentru pe lângă  sintaxa de bază a comenzii:

format [literă unitate] / [parametru]

Parametrul pentru schimabarea clusterul: este A:valoare cluster. Valoarea clusterelor poate fi următoarea: 512, 1024, 2048, 4096, 8192, 16k, 32k, 64k.

Pentru a formata discul C:, cu o dimensiune a clusterului de 4 kilobaiţi (4096 de baiţi) trebuie să tastaţi următoarea comandă:

format c: /a:4096

Cititi si erorile de stocare.

Erorile de stocare

Sa verificam erorile

Cel mai la indemana utilitar de verificare al erorilor este cel inclus in Windows. Pentru a-l accesa procedam in urmatorul fel:

1. Selectam unitatea dorită, iar din meniul de context selectam Proprietăţi (Properties) (Meniul de context este accesabil printr-un clic dreapta pe iconiţa unităţii de stocare)

2. În cadrul dialogului Properties selectaţi pagina Instrumente (Tools)

3.Pornim utiltarul de verificare al erorilor printr-un clic pe butonul Verificare Acum (Check Now) din pagina Instrumente (Tools)

Instrumente Windows

Proprietati hard disk


Utilitarul de verficare a hard diskului

Verificare HDD

Reparare automată a erorilor de sistem

Fără această opţiune activată va trebui să confirmaţi dacă doriţi ca Windows să corecteze o anumită eroare identificată. Pentru utilizatorul obişnuit contează mai puţin ce tip de erori corectează Windows atât timp cât aceste erori sunt corectate. Este recomandat să verificaţi discurile cu această opţine activată.

Scanare şi recuperare sectoare defecte

Cu această opţiune activată Windows verifică erorile de sistem, căută eventualele sectoare defecte şi încercă să recupereze datele care mai pot fi cititite. Această operaţiune este mai complexă şi în consecinţă durează ceva mai mult. Repararea automată a erorilor este realizată automat şi nu mai trebuie să bifaţi prima opţiune.

Verificare automata

Verificarea erorilor nu se efectueza numai la comanda noasta ci si automat de catre sistemul de operare Windows atunci cand aceasta detecteaza erori in structura fisierelor. Aceasta procedura este initiata in faza de incarcare a sistmeului de operare pentru un control deplin asupra discului. Asadar nu e nevoie sa ne panicam daca ne trezim cu un ecran albastru in timp sistemul de opeare Windows incepe sa se incarce.

Windows Check disk

Ce sunt erorile?

Erorile trebuie văzute ca neconcordanţa dintre datele care apar ca fiind stocate şi datele care se găsesc efectiv pe un mediu de stocare. Erorile pot fi împărţite în două mari categorii:

Erori de structură (sau logice) – Acest tip de erori apar în cadrul tabelei de alocare a fişierelor şi dosarelor. Cel mai comun tip de eroare se manifestă prin afişarea eronată a spaţiului de stocare disponibil.  Utiliarele specializate in corectarea erorilor pot corecta rapid acest tip de erori des întâlinite.

Cum apar astfel de erori?  Tocmai s-a întrerupt curentul electric? Calculatorul s-a blocat şi a trebuit să apelaţi la butonul reset?  Un program care tocmai se instala s-a blocat? Este posibil ca în urma acestor evenimente să fi apărut unele inconsistenţe în structura fişierelor şi dosarelor.

Erori de suprafaţă

Acet tip de erori au legătură cu hardware-ul în sine şi se manifestă prin apariţia unor sectoare defecte fizic pe suprafaţa de stocare.

Din moment ce dischetele sunt o amintire, hard disk-ul este in prezent cel mai predisupus dispozitiv de stocare la astfel de erori. Capul de citire al hard diskului pluteste la o distanta de 0,3 microni fata de suprafaţa de stocare, asa că orice atingere dintre capul de citire si suprafaţa de stocare poate rezulta in apariţia unor puncte deteriorate in care biţii nu pot fi stocaţi corect. (erori magnetice)

Brat hard disk

Datele stocate în cadrul unui sector devenit defect sunt pierdute. În urma verificării suprafeţei de stocare, firmware-ul hard disk-ului sau sistemul de  operare izolează sectoarele defecte pentru ca stocarea datelor să se realizeze în condiţii de siguranţă.

Erorile de suprafaţă, mult mai grave de altfel pot interveni in situaţii diverse:

  • Manipulare neatentă. Hard disk-urile sunt dispozitive sensibile şi suportă în general şocuri de doar câteva sute de grame. Dacă aţi scăpat hard disk-ul pe podea consideraţi-vă o persoană norocoasă dacă nu v-aţi ales cu sectoare defecte.
  • Supraîncălzire. Discurile ce reţin informaţia se învârt cu un număr de rotaţii cuprins între 4400 şi 15.000. Temperaturile excesive atinse de un hard disk pot cauza defecţiuni. (aveţi şi opţiunea instalării unor sisteme de răcire a hard disk-ului dacă observaţi că acesta încălzeşte foarte tare)
  • Întreruperea bruscă a curentului electric. Hard disk-urile actuale sunt destul de rezistente la şocurile provocate de întreuperea bruscă a curentului electric în timpul scrierii sau accesării de date. Totuşi nu este cu totul exculsă posibilitatea avarierii suprafeţei de stocare.

Bad sectors

Sectoarele defecte sunt numite în popor „bed-uri” denumire provenită de la „bad sectors”. După un anumit timp de funcţionare orice hard disk este expus la apariţia „bed-urilor”. În majoritatea cazurilor „bed-urile” care apar reprezintă o cantitate neînsemnată din spaţiului de stocare (sub 0,001 % în cazul hard disk-urilor actuale).

Astăzi un hard disk beneficiază si de sectoare de rezervă – spare sectors în engleză. Atunci când electronica hard disk-ului detectează un sector defect îi scoate din uz, inclocuindu-i adresa cu una din cele ale sectoarelor de rezervă.  Acesta este şi motivul pentru care astăzi la un hard disk nu mai observăm raportate sectoare defecte spre deosebire de generatiile mai vechi de hard disk-uri.

Garanţia unui hard disk nu acoperă sectoarele defecte decât atunci când numărul acestora este neobişnuit de mare.

SMART – Self-Monitoring, Analysis, and Reporting Technology (tehnologie de auto analiza si monitorizare a hard disk-ului)

Totusi daca un hard disk a inceput sa apleze la sectoarele de rezervă acesta este un semn că pe viitor este posibil sa avem probleme şi este indicat să nu-l mai folosim pentru stocarea de date importante. Pentru a verifica starea de sănătate a hard disk-ului avem la dispoziţie tehnologia SMART care ne prezintă diverse informatii cum ar fi numarul ciclului de porniri/opriri, numărul de ore de funcţionare, temperatura,  sau daca s-a apelat la sectoarele de rezervă:

SMART informatii despre hard disk

Prin formatare un mediu de stocare este pregătit pentru stocarea de fişiere. Formatarea constă în impărţirea spaţiului de stocare disponibil în compartimente ce pot reţine o cantitate fixă de date. Aceste compartimente, denumite clustere, sunt manipulate de către sistemul de operare pentru stocarea şi accesarea sistematică a informaţiei.

Disc, pista, sector

Daca e sa luam exemplul unei dischete spaţiul de stocare de 1.44MB în urma formatării este sistematizat astfel:

  • 512 baiţi alcătuiesc un sector
  • 18 sectoare alcătuiesc o pistă
  • 80 de piste alcătuiesc o faţă

Având în vedere că o dischetă are două feţe, se adună în total un număr 2880 de sectoare, care pot stoca 1,457,560 de baiţi (2880×512).

Când trebuie să apelam la formatare?

• Dichetele nefolosite. Dacă aţi cumpărat dischete care nu sunt preformatate va trebui să le formataţi pentru a le putea folosi. Deşi nu este exclus, este puţin probabil să cumpăraţi dischete care nu au fost formate direct de producător.

• Hard-disk-urile nefolosite. Un hard-disk nou vine neformatat şi nu poate fi folosit pentru stocarea imediată de date. Va trebui să formataţi hard disk-ul folosind un sistem de fişiere compatibil cu sistemul de operare.

• Alte medii de stocare care nu sunt preformatate. Prin preformatare trebuie să înţelegem formatarea unui mediu de stocare direct de către producător.

• Instalarea sistemului de operare. Deşi nu este obligatoriu, de obicei instalarea sistemului de operare este precedată de formatarea discului sau a partiei care va stoca datele. Sunt situaţii când formatarea este obligatorie. Unele sisteme de operare necesită un anumit sistem de fişiere pentru a putea funcţiona. Schimbarea sistemului de fişiere se face în cadrul procesului de formatare.

Formatare din Windows

Cum formatam?

Cel mai simplu mod de a formata un disc constă în folosirea utilitarului de formatare pus la dispoziţie de Windows:

1. In My Computer selectaţi unitatea de stocare pe care doriţi să o formataţi cu un clic

2. Din meniul de context (clic drepata) al unităţii selectaţi comanda Formatare (Format)

Opţiuni la formatare

Capacitate

Optiuni formatare hard diskAcest câmp afişează capacitatea de stocare a unităţii de stocare. Pentru anumite tipuri de dischete putem selecta o altă capacitate de stocare decât cea standard.

Sistem de fişiere (File Sytem)

Puteţi opta pentru unul dintre sistemele de fişiere disponibile.  Pentru a ne lamuri in privinta sistemelor de fisiere avem la dispozitie urmatorul articol: Ce este un sistem de fisiere?

Etichetă Volum (Volume Label)

Aici facem o mica descriere a discului sau a partitiei ce urmează să fie formatata. Sistemul de fişiere FAT limiteaza  la maxim 11 caractere marimea etichetei, în timp ce sistemul de fişiere NTFS permite folosirea unei etichete de maxim 32 de caracatere.

Formatare rapidă (Quick Format)

În cazul formatării rapide, Windows pregăteşte direct discul pentru stocarea de fişiere sărind peste etapa în care verifică dacă pe suprafaţa discului există sectoare defecte. Dacă există sectoare defecte pe supraţa discului, iar acestea nu sunt identificate la formatare, integritatea datelor stocate pe discul formata rapid este pusă în pericol.

Activare comprimare (Compression)

Prin comprimare se poate mări pe ansamblu capacitatea de stocare considerabil, in functie si de tipul de date continute. Pare o afacere avantajoasă numai că trebuie să aveţi în vedere şi efectele secundare ale comprimării: calculatorul trebuie mai întâi să decomprime fişierele pentru a le putea folosi, iar acest proces cauzează încetinire sesizabilă a vitezei de lucru. O altă parte neplăcută a comprimării fişierelor o constituie incompatibilitatea cu anumite programe.  Chiar daca sistemul de fişiere NTFS suportă în mod nativ comprimarea fişierelor este utilizata foarte rar astazi.

Creare disc de pornire MS-DOS

Acesta optiune ne permite creara unei dischete de pornire, sau de „boot”. Nevoia de a porni calculatorul in mod MS-DOS este sa face simtita tot mai rar astazi.

O alta optiune pe care o avem la dispozitie este acea de a selecta dimensiunile clusterelor, despre care vom afla informatii in continuare.

Cum formatăm în DOS

Comanda format este responsabila cu formatarea in DOS.  (aceasta este o comanda externa avem nevoie de fişierul format.com pentru a o putea executa)

Sintaxa de bază a comenzii format este cea de mai jos:

format literă unitate:

Exemplu: format D: – dacă dorim să formatăm discul D: .

Dacă dorim să folosim parametri aditionali trebuie să specificăm astfel un parametru pe lângă  sintaxa de bază a comenzii:

format literă unitate: /parametru

Cei mai importanti parametri:

/? – afişează lista completă de parametri disponibili

/S – transferă fişierele de sistem pe discul formatat. (discul formatat nu este bootabil daca fisierele de sistem nu au fost transferate pe partitia activa)

/Q – quick format – formatare rapidă

/U – formatare neconditionată

/A:valoare cluster – pentru a seta dimensiuniea clusterelor. Valoarea clusterelor poate fi următoarea: 512, 1024, 2048, 4096, 8192, 16k, 32k, 64k. Pentru a formata discul D:, cu o dimensiune a clusterului de 4 kilobaiţi (4096 de baiţi) trebuie să tastam următoarea comandă: format c: /a:4096

 

Orice hard disk are cel puţin o partiţie, adică o zonă în care datele sunt stocate conform unui anumit standard denumit generic sistem de fişiere. O partiţie se poate întinde peste tot spaţiul de stocare disponibil, situaţie în care hard discul primeşte doar o singură literă de acces.

Dacă spaţiul de stocare al hard disk-ului este divizat în mai multe parţii, vor exista mai multe litere de acces – fiecare literă oferind accesul către o anumită partiţie.

În Windows XP, versiunea în limba română, veţi întâlni un termen sinonim pentru partiţie şi anume „volum”.

La ce sunt bune partiţile totuşi?

Partiţiile permit o gestionare mai bună a datelor înmagazinate de un hard disk. Astfel puteţi crea o partiţie special pentru sistemul de operare, una pentru documentele create de dumnevoastră, alta pentru muzica preferată si aşa mai departe.

Partitii hard disk

O partiţie este tratată de sistemul de operare ca şi cum ar fi un hard disk în sine. Chiar dacă în realitate datele sunt stocate pe acelaşi disc, atunci când spaţiul de stocare al unei partiţii va ajunge la limită sistemul de operare nu va da buzna peste spaţiul de stocare atribuit altei partiţii.

Avand în vedere că literele de acces nu spun prea multe de la sine, parţiile pot fi etichetate după propria dumnevoastră imaginaţie. Partiţia pe care stocaţi muzică o puteţi denumi pur si simplu „Muzica”.

Literele de unitate (Drive letters)

Literele de unitate au fost convenite cu ceva timp în urmă pentru calculatoarele personale IBM si cele compatibile. Din punct de vedere convenţional lucrurile sunt cât se poate de simple:

– orice unitate de stocare este individualizată prin câte o literă urmată de două puncte A: , B: , C:

– se începe de la litera A

În sistemul de operare Windows unitatea de dischete este reprezentată de litera A:, iar primul hard disk este reprezentat de litera C:, restul hardware-ului de stocare primeşte literele ce urmează lui C.

DVD RAM

Un DVD-RAM este un disc reinscriptibil din familia DVD-urilor ce oferă un spaţiu de stocare care  se comportă ca o dischetă imensă din punct de vedere al utilizatorului. Aceasta înseamă că se pot şterge şi copia fişiere direct din interfaţa sistemului de operare fara sa fie necesare programe specializate de scriere.

Windows XP/Vista, Mac OS X sau Linux suporta lucrul direct cu discurile DVD-RAM, cu menţiunea ca sub Windows XP sunt suportate doar discurile formatate in sistem FAT32. (instalând softul InCD se îmbunătăţeşte suportul pentru DVD-RAM)

Ciclul de scrieri/rescrieri este de 100.000 de mii.

Acest tip de stocare prezintă avantaje incontestabile faţă de standardele DVD-RW sau DVD+RW, dar face ca acest tip de disc să fie incompatibil cu o parte din echipamentele DVD-Player sau DVD-ROM,  chiar şi o parte însemnată dintre unităţile de inscripţionare fiind străine de acest standard.
Totusi unii producători de seamă precum Panasonic, Hitachi, Toshiba sau LG Electronics promovează acest standard.


Capacitatea de stocare

DVD RAM 2.6GB

Primele versiuni de discuri reinscriptibile aveau o capacitate de 2.6 GB single sided si 5.2GB in varianta cu doua fete. (double sided)

Acum discurile au aceiasi capacitate ca si variantele obisnuite 4.7GB respectiv 9.2GB

Optiuni formatare hard disk

Ansamblul de reguli după care fişierele sunt numite, stocate şi organizate formează un sistem de fişiere.

Spre exemplu, sistemul de fisiere FAT32 aloca intr-o anumita ordine anumite cantitati de baiti responsabili cu stocarea informatiilor despre un fisier:

Offset baiti Informatie stocata
0 ~ 7 8 Denumire fisier
8 ~ 10 3 Nume extins
11 1 Atribut
12 ~ 21 10 Rezervat
22 ~ 23 2 Data crearii
24 ~ 25 2 Data fisierului
26 ~ 27 2 Numarul primului cluster
28 ~ 31 4 Marime fisier

Se pune problema alegerii unui sistem de fişiere atunci când formatam un disc, instalam un hard disk nou sau atunci când instalam sistemul de operare.

Windows si sistemele de fisiere

Sistemul de operare Windows este legat de existenţa urmatoarelor sisteme de fişiere majore:

FATFile Allocation Table (sau FAT16)

Este sistemul de fişiere cu cea mai mare vechime în deservirea mediilor de stocare. Dezvoltat iniţial pentru sistemul de operare MS-DOS  acest sistem de fişiere poate fi accesat din orice versiune de Windows.

FAT se descurcă de minune împreună cu mediile de stocare ce dispun de un spaţiu de stocare redus. Dischetele pot fi formatate folosind doar acest sistem de fişiere.

FAT 32

Începând cu Windows 95 OSR2 orice versiune de Windows poate recunoaşte şi folosi discurile formatate cu acest sistem de fişiere.
Acest sistem de fişiere aduce îmbunătăţiri sistemul original FAT, da dovada de o rapidate foarte buna dar treptat a fost abandonat de catre utilizatori datorita limitarii capacitatii de stocare a unui fisier la maxim 4 gigabaiti.

NTFS

Este un sistem de fişiere superior sistemului FAT si standardul de azi in ceea ce priveste stocarea datelor pe hard disk. Un calculator ce rulează Windows Vista , Windows 2000, Windows XP sau Windows NT 4.0 Service Pack 4 poate accesa o partiţie formatată cu acest sistem de fişiere. Orice altă versiune de Windows nu înţelege sistemul de fişiere NTFS in mod nativ, dar se poate apela la unele programe specializate care ofera suport fie numai de accesare a datelor, fie suport complet citire/scriere.
Acest sistem de fişiere este îmbunăţit periodic (de obicei odată cu lansarea unei noi versiuni de Windows)
Cele mai noi versiuni ale acestui aduc îmbunătăţiri importantante în privinţa:

– encriptararii fişierelor
– arhivarii fişierelor
– sau tehnicilor avansate de recuperare a datelor

ISO 9660 si UDF

Acestea sunt stadarde ce tin de stocarea datelor pe discurile optice (CD/DVD/Blu-ray)  si sunt accesibile din orice sistem de operare modern.

Limitări ale sistemelor de fişiere

Un sitem de fişiere impune anumite reguli de stocare. Iată ce privesc cele mai importante reguli:

• cantitatea maximă de baiţi gestionabilă. Unele sisteme de fişiere pot administra câteva zeci de gigabaiţi pe când altele câteva mii.

• limitele în care se pot denumi fişierele, numărul de caractere precum şi caractere permise în denumire.

• maximul de baiţi ce pot intra în componenţa unui fişier.

Astăzi un sistem de fişiere performant nu impune nici o restricţie care ar putea să deranje un utilizator obişnuit. Altfel supus, dumnevoastră aveţi posibilitatea de denumi şi organiza fişerele după bunul plac.

FAT

  • Suportă partiţii de maxim 4 gibabaiţi.
  • Mărimea unui fişier nu poate depăşi 2 gigabaiţi.
  • Este inutulizabil împreună cu hard disk-urile actuale

FAT 32

  • Suportă partiţii de la 512 megabaiţi pînă la 2 Terabaiţi (2000 GB)
  • Mărimea unui fişier nu poate depăşi 4 gibaiţi
  • Nu poate fi folosit pe dischete

NTFS

  • Suportă partiţii mai mari de 2 Terabaiţi. 10 megabaiţi este valoarea minimă recomandată care poate fi alocată unei partiţii.
  • Mărimea unui fişier este limitată de mărimea partiţiei!
  • Nu poate fi folosit pe dischete
  • Nu este compatibil cu Windows 95, 98 şi Millenium Edition.

Numele si ocupaţia vă rog…?

Acolo unde există un fişier există şi o denumire formată din două parţi:

Nume fisiere< denumirea propriu-zisa

Dacă prime sisteme de fişiere acceptau ca denumirea unui fisier sa fie de maxim 8 caractere, astăzi denumirea unui fişier poate conţine  mult mai multe caractere decât are nevoie o persoana normala… Denumirele prea lungi se dovedesc contraproductive şi sunt evitate de obicei în favoarea unor denumiri concise ce rezumă eficient conţinutul fişierului deservit.

În sistemele de fişiere adoptate de la Windows 95 încoace denumirea unui fişier trebuie să se încadreze între 1 şi maxim 255 de caractere alfanumerice sau speciale.

< extensie

Extensia sau sufixul se prezintă ca un grup de caractere (de obicei în număr de trei) ce apare la finalul denumirii fişierului. Delimitarea dintre denumirea propriu-zisă şi extensie este facută printr-un punct, structura denumirii arătând astfel:

nume fişier.extensie

În denumirea unui fişier pot exista mai multe puncte, dar extensia vine întotdeauna numai după ultimul punct.

Indentificarea tipului fişierelor

Deşi extensia nu este obligatorie, fiecare fomat particular de fişier are o extensie proprie.

Tipuri de fisiere

Prezenţa extensiei oferă posibilitatea determinării rapide a tipul de date stocate de un fişier. În măsura în care cunoateţi o parte din extensile importante, puteţii concluziona rapid dacă un fişierul din faţa dumnevoastră conţine un program, un document text, o imagine, sunet, material video sau alte tipuri de date.

Extensia şi asocierea fişierelor

Asocieri fisiereFişierele cu aceiaşi extensie pot fi asociate cu programul care le-a creat sau cu un alt program compatibil. Efectul asocierii este unul foarte convenabil: atunci când accesaţi un fişier acesta va fi deschis automat în cadrul programului cu care este realizată asocierea.

Aşadar dacă eraţi obişnuiţi ca pozele să se deschidă automat cu un anumit program, iar dintr-o dată se deschid cu altul înseamnă că Windows-ul a asociat extensia respectivelor fişierele cu noul program.

Dacă un anumit fişier nu este asociat cu nici un program din cele disponibile, Windows vă oferă posibilitatea de a indica programul cu care să se realizeze dechiderea fişierului.

Mai mult de atât, în Windows XP, aveţi şi posibilitatea de a folosi conexiunea la Internet pentru a găsi un program compatibil cu fişierul în cauză.

Pentru a deschide acest fisier Windows trebuie sa cunoasca ce program l-a creat.

Mai mult de atât, incepand cu Windows XP, avem şi posibilitatea de a folosi conexiunea la Internet pentru a găsi un program compatibil cu fişierul în cauză.

1.Stocarea permanentă

DVD-R - mediu de stocare permanentMediile de stocare ce nu permit modificarea conţinutului intră în categoria stocării permanente. Dacă vă întrebaţi ce medii de stocare nu permit modificarea conţinutului trebuie să aflaţi că există numeroase medii concepute doar pentru citire. Astfel de medii sunt asociate cel mai adesea cu termenul ROM – Read Only memory – Memorie doar pentru citire. Mediile optice precum CD-ROM-ul, DVD-ROM-ul, sau cipurile electronice ROM, reprezintă cele mai cunoscute medii cu stocare permanentă.

Chiar dacă nu poartă eticheta ROM în categoria stocării permanente se încadrează şi mediile de stocare înregistrabile o singură dată. Dacă mediile ROM nu permit adăugarea de date, mediile înregistrabile permit scrierea de date o singură dată sau în mai multe etape până la epuizarea conţinutul. Spaţiul de stocare odată ocupat cu date nu mai poate fi recuperat, informaţia rămânând stocată permanent.

2.Stocarea semi-permanentă

Dispozitivele de memorie ce permit modificarea conţinutului (scrierea sau citirea de date) se încadrează în categoria stocării semi-permanente. Accesarea sau scrierea frecventă de date necesită dispozitive cu o astfel de stocare.
Caracteristica de semi-permanenţă nu intră în conflict cu posibilitatea de stocare a datelor pe termen lung. Datele pot rămâne stocate atât timp cât este necesar, pe întreaga durata de viaţă a mediului de stocare. (chiar şi zeci de ani de zile)
Hard disk-ul, discheta, mediile optice reinscriptibile reprezintă cele mai comune soluţii de stocare semipermanentă.

3.Stocarea temporară

Dispozitivele cu stocare temporară sunt dispozitive 100% electronice (fără părţi în mişcare) ce condiţionează reţinerea datelor de prezenţa unui curent electric. Odată ce prin circuitele dispozitivului de stocare nu mai curge curentul electric necesar datele stocate se pierd irecuperabil.

1. Toate calculatoarele au memorie?

Da, toate calculatoarele au în dotare dispozitive hardware responsabile cu reţinerea informaţiei. În lipsa acestor dispozitive funcţionarea unui calculator electronic nu ar fi posibilă. Până şi un calculator de buzunar are la dispoziţie o anumită cantitate de memorie, necesară pentru efectuarea operaţiilor şi afişarea rezultatului.

2. Ce se poate în stoca memoria calculatoarelor?

Orice fel de informaţie poate fi stocată în memoria calculatoarelor datorită unui sistem ce permite codificarea informaţiei ca o serie de valori numerice. Text, imagini, sunete, secvenţe audio video, şi orice altceva.

3. Cât timp poate fi reţinutã informaţia?

Unele dispozitive reţin informaţia doar atât timp cât calculatorul primeşte curent electric, iar altele păstrează informaţia pentru o utilizare ulterioară. Dispozitivele ce pot reţine informaţia temporar alcătuiesc aşa zisa memorie internă a calculatorului.
Dispozitivele care păstreză informaţia pentru o utilizare ulterioară alcătuiesc memoria externă a calculatorului. Este ceva cu totul banal, ca memoria externă să folosească medii de stocare care pot păstra informaţia şi mai bine de cincizeci de ani.

4. Ce este un mediu de stocare?

Mediul de stocare sau suportul de stocare, este componenta fizică a unui dispozitiv de stocare pe care ajung informaţiile să fie efectiv înmagazinate. Cu ajutorul diferitor tehnlogii infordiferite medii de stocare sunt folosite pe pentru a se obţine într-un final acelaşi rezultat – stocarea informaţiei într-o formă denumită „binară” sau digitală.

Mediile de stocare pot fi fixe, adică sunt parte integrantă a unui dispozitiv de stocare, sau pot fi detaşabile. Mediile de stocare detaşabile pot fi separate de dispozitivul de stocare şi folosite împreună cu un alt dispozitiv de stocare compatibil. Discheta şi compact discul sunt două exemple de medii de stocare detaşbile.

5. Mediile de stocare permit adãugarea, modificarea, sau ştergerea informaţiei?

Orice calculator personal foloseşte un dispozitiv principal de stocare a informaţiei, care permite atât adăugarea de noi informaţii, cât şi modificarea sau ştergerea informaţiilor deja existente. Pe lângă acest dispozitiv de memorie principal, denumit hard disk, pot exista (şi există mai întotdeauna) şi alte dispozitive care permit citirea şi scrierea datelor.

Există medii de stocare precum discheta care pot fi atât scrise cât şi rescrise, dar există şi medii de stocare precum compact discul obişnuit care nu pot fi decât citite. Pentru scrierea informaţiei este necesar ca atât dispozitivul de stocare cât şi mediul de stocare să permită acest lucru.